Heraclit din Efes/ gr.Heráclitos (circa 540-475 î. Hr.), filosof grec, unul dintre întemeietorii dialecticii. Membru al familiei regale, este în Antichitate, filosoful focului ”creator de lume şi de oameni”.Heraclit consideră că principiu al existenţei un element material, focul, care ar reprezenta originea, substanţa actuală şi factorul motor al tuturor lucrurilor, inclusiv al sufletului omenesc; el afirmă că lumea nu a fost creată de nici un zeu şi este veşnică. Esenţa concepţiei lui Heraclit despre principiul şi raportul lui cu lumea :”această lume, aceeaşi pentru toţi, n-a făurit-o nici vreunul dintre zei, nici vreunul dintre oameni. Ea a fost întodeauna, este şi va fi un foc veşnic viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”. Focul ”veşnic viu” are primordialitate şi anterioritate faţă de obiectele lumii materiale precum şi faţă de ”substanţele” acestei lumi (apă, aer, pământ). Totul în lume se supune unei ordini necesare universale, numită de Heraclit logos. Obiectul cunoaşterii sau, mai larg, al înţelepciunii sau al judecăţii sănătoase, îl constituie, după Heraclit, ”natura lucrurilor”, căci tocmai aceasta înseamnă înţelepciune sau judecată sănătoasă: să dai ”ascultare naturii lucrurilor”. Omul poate ajunge la adevăr, iar aceasă posibilitate se transformă în realitate prin întrebuinţarea raţiunii (logos) ca unic criteriu al adevărului. Şi pentru Heraclit ”senzaţia e nedemnă de crezare”, raţiunea umană ca ”raţiune comună” este divină. Din tratatul său Despre natură nu ne-au rămas decât fragmente scrise în proză ioniană. Este filosoful devenirii, al schimbării neîncetate a tuturor lucrurilor (panta rei): frigul devine cald, ziua devine noapte, ceea ce este viu moare etc. Această profundă sensibilitate la devenire face din el, în Antichitate, filosoful lumii sensibile; se opune ”eleaţilor” (Parmenide, Zenon), care sublinează imuabilitatea fiinţei, precum şi a filosofiei ”esenţelor” lui Platon. Heraclit vede lumea şi omul într-o necontenită mişcare, devenire, asemenea unui râu în care curg mereu alte ape, precum ne spune filosoful în citatul: ”Nici un om nu se poate scălda de două ori în acelaşi râu, deoarece în râu curge întodeauna altă apă, şi nici el nu mai e acelaşi om”. Heraclit susţine că ”toate se nasc din luptă” şi îşi dă seama că izvorul mişcării îl constituie dedublarea unicului (unitarului) în laturi contradictorii, unitatea şi opoziţia contrariilor. Heraclit admite baza senzorială a cunoaşterii şi acordă o înaltă preţuire raţiunii. Heraclit a formulat pentru prima oară în istoria filosofiei, într-o formă încă globală, principiile dialecticii. El face distincţie între ”gândirea particulară”, care nu înţelege legitatea dialectică a universului, ”gândirea comună” (universală) a adevăraţilor înţelepţi, conformă logosului obiectiv. Deşi situat pe poziţiile aristocraţiei, Heraclit nu împărtăşea pe deplin concepţiile acesteia, pronunţându-se împotriva dreptului cutumiar gentilic şi pentru dezvoltarea regimului juridic bazat pe legi scrise. ‘ ‘Mic dicţionar filozofic” (1973); Cazan, Gh. Al. Introducere în filosofie : Filosofia antică , Filosofia medievală , Filosofia modernă până la Kant Editura Universitară, Bucureşti 2006;Didier, Julia – Dicţionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti 2009
Invităm pe cititorii interesați de filosofie antică la Secția „Împrumut carte pentru adulți”.