Parmenide/Parmenides (circa 515 – 450 î. Hr.), filosof grec presocratic, născut în Eleea, cel mai de seamă reprezentant al Şcolii eleate. Parmenide fiind filosoful care explică faptul că, nu ne putem numii înţelepţi, ci doar φιλοσοφία Philosophia Filosofia = iubitori de înţeleciune, deoarece doar Zeii pot fi întradevăr înţelepţi. Parmenide va fi cel căruia i se datorează gloria metafizică a şcolii şi, deci principiile metafizice ale acesteia. Platon avea să-l considere ca ”venerabil” şi ”temut”. Îi va zice ”părintele nostru Parmenides’‘ şi întemeietorul ”neamului eleatic”. Tot el îi va dedica una din capodoperele dialecticii, celebrul dialog Parmenides, în care eleatul apare în toată strălucirea staturii sale ideatice, a forţei de gândire şi a capacităţii de confruntare filosofică. Parmenide a exprimat tezele şi principiile fundamentale ale şcolii eleate, el dând măsura acesteia în mai tote privinţele. În poemul Despre natură, Parmenide, poetul şi folosoful scria: ”Pe mine zeiţa m-a primit cu drag, mi-a luat mâna în mâna dreaptă şi astfel a grăit, vorbindu-mi tare: tinere care întovărăşit de călăuze nemuritoare ajungi la casa noastră cu iepele ce te poartă, bun venit! Căci n-a fost un ceas rău care te-a îndemnat să păşeşti pe calea aceasta (departe de cărerile obişnuite ale oamenilor), ci Legea şi Dreptatea. Cuvine-se acum să cunoşti totul şi sufletul neînfricat al bine-rotunjitului adevăr şi părerile muritorilor, în care nu-i crezare adevărată. Dar şi aceasta ai s-o înveţi, cum că părerile trebuiau şi ele să fie chip verosimil, de vreme ce străbat totul în tot chipul”. Parmenide se asumă ca un fel de Faust antic: el vrea să ştie totul şi se lasă dus în lumea de unde adevărul n-are cum să absenteze. Textul de mai sus este întrutotul semnificativ pentru felul în care Parmenide s-a înţeles pe sine şi şi-a determinat menirea. Este purtat către un fel de Câmpie a adevărului tot aşa cum Platon va lăsa să zboare carul, telegarii şi vizitiul către lumea Adevărului şi a Frumuseţii. Parmenide va cunoaşte astfel totul, încât mai adâncit decât Xenofan, va deschide drum şcolii eleate şi lui Platon, considerând că Fiinţa este şi Nefiinţa nu este. Pentru el este un singur existent, necreat, veşnic; aceasta e Unu, Totul fiind Unu, nenăscut şi sferic. Din câte există, nimic nu se naşte şi nimic nu piere. Totul este nemişcat şi nemărginit. Totul rămâne veşnic la fel ca dacă s-ar naşte ar însemna că n-ar fi fost. Acest Unu-Tot sau Tot- Unu este perfect; El este chiar Fiinţa. Cum Fiinţa este perfectă, şi cum perfecţiunea nu-i lipseşte nimic, atunci Fiinţei nu-i lipseşte nimic. Aşadar, Fiinţa e completă. Dincolo de ea nu mai poate exista ceva. Nefiinţa sau nonexistenţa nu sunt. Aşadar, el spune, Fiinţa este, şi consideră că propoziţia este adevărată. Odată stabilite propoziţia şi adevărul ei, Parmenide lasă gândirea să opereze conform logicii cerute de adevărul propoziţiei în cauză. Or, dacă spunem: propoziţia A este adevărată, contrara ei (A) nu poate fi şi ea adevărată. Aşadar, propoziţia Nonfiinţa (nonexistentul) este, nu este o propoziţie adevărată, ”căci propoziţiile contradictorii nu pot deopotrivă adevărată, o spune în acele versuri în care mustră pe cei ce identifică contrariile. Propoziţiei considerată adevărată, Parmenide îi dă valoare de adevăr, iar acestei valori îi dă valoare metafizică. El o ridică la rangul de principiu sau de esenţă a ontologiei. Abia acum, cu această transformare săvârşită de Parmenide, se poate spune că s-a născut metafizica în forma libertăţii gândului de a se asuma pe sine ca drum sau cale absolută sau chiar cu adevăr absolut Parmenide a separat drastic pe a fi de a nu fi, nepunându-le laolaltă şi sancţionând (mustrând) pe cei pentru care a fi şi a nu fi, Fiinţa şi Nefiinţa totuna e. El a determinat pe a fi ”pe calea raţiunii”, în opoziţie cu cealaltă cale, a ”opiniei ” sau a senzaţiilor, pentru că ” E totuna a gândi şi gândul că <<ceva>> este”. Parmenide a distins, într-adevăr, între Fiinţă şi Nefiinţă, a negat existenţa multiplicităţii mişcării etc., dar toate acestea privesc doar planul realităţii logice şi metafizice, asumat de gânditor ca fundamental şi adevărat, ca fiind adevărul în ipoteza sa supremă sau în lumina sa naturală.‘ ‘Mic dicţionar filozofic” (1973); Cazan, Gh. Al. Introducere în filosofie : Filosofia antică , Filosofia medievală , Filosofia modernă până la Kant Editura Universitară, Bucureşti 2006
Invităm pe cititorii interesați de filosofie antică la Secția „Împrumut carte pentru adulți”.