Pitagora/Pythagoras (circa 580-495 î.Hr.), matematician şi filosof idealist grec, descoperă teorema în geometrie şi a tablei de înmulţire, care îi poartă numele. Originar din Samos, întemeietorul pitagorismului, fiind interesat şi de viaţa politică, nutrind idei aristocratice şi net antidemocratice. A înfiinţat o ”şcoală”, sau mai exact, a strâns în jurul lui oameni care îi împărtăşeau ideile, i-a organizat, a practicat un învăţământ specific, închis, cu reguli drastice. Şcoala lui Pitagora a devenit un ”ordin” cu cicluri de iniţiere, reguli şi norme de comportare, în care intrarea era tot atât de dificilă ca şi ieşirea. Trei erau reguli forte ale acestui ”ordin” – ascultarea, tăcerea şi supunerea. A fi admis la această ”şcoală” constituia o performanţă. Tinerii erau examinaţi riguros, ”după fizionomie”, deci după ”firea şi caracterul lor, încercându-se să se stabilească însuşirile intelectuale după expresia şi trăsăturile feţei, ca şi după ţinuta şi înfăţişarea corpului în întregime”. Se menţionează apoi că ”cel ce tăcea, asculta cele ce spuneau alţii şi n-avea voie să întrebe dacă nu le înţelegea suficient şi nici să comenteze. Timpul de tăcere nu dura la nimeni mai puţin de doi ani”. Abia după ce învăţau ”lucrurile cele mai grele – tăcerea şi ascultarea – abia atunci aveau unii să vorbească, să întrebe, să scrie ce auziseră şi să-şi spună părerile lor”. O altă regulă a şcolii era păstrarea secretului; ea era de mult mai mare asprime decât cele de dinainte, nerespectarea ei putându-se solda, în anumite cazuri, chiar cu pierderea vieţii. Regula a avut efect negativ, cel puţin în raport cu doctrina veche a pitagorismului, pentru că obligativitatea secretului n-a făcut din doctrină o parte componentă a culturii în circulaţie. Părăsind insula Samos, Pitagora şi discipolii săi şi-a găsit refugiul la Crotona unde, pentru un timp, au trăit în admiraţiei oamenilor, fiind apreciaţi pentru comportarea lor. După un timp însă, au stârnit într-atât furia crotonaţilor, încât aceştia au dat foc cluburilor pitagoreice şi ”au ars de vii” pe cei adunaţi într-o locuinţă. De la Crotona, Pitagora, s-a retras la Metapont unde se pare că s-ar fi sfârşit din viaţă. Nu însă şi pitagorismul. În pitagorism s-au format de timpuriu două orientări care nu aveau să fie unitare, ci, cu vremea, ele vor fi chiar profund divergente:’‘acusmaticii şi matematicii ”. În prima orientare vor prevala aspectele de ordin etic şi politic, pedagogic-educativ, iar în cea de-a doua, cercetările din domeniul mai ales al geometriei. Filosofia lui Pitagora şi a şcolii iniţiate de el cuprinde principii ale unei ontologii, valori ştiinţifice propriu-zise, o viziune despre om şi educaţia omului, idei social-politice. Pitagorismul ridică la rang de ştiinţă absolută sau supremă cum este filosofia, una cu un grad mai redus de generalitate, cum este matematica. De fapt, nu atât matematica sau matematicul capătă transformare filosofică prin pitagorism, ci geometricul, punctul fiind scos din situaţia lui de construcţie geometrică şi transformat în număr, iar numai apoi, printr-o cosmopoieză sui-generis, în mare realitate metafizică a lumii. Pentru Pitagora, principiul lumii este numărul, dar numărul are expresie corporală, nu ideală, cum ne-am fi aşteptat. Expresia corporală a numărului este punctul. Tot ceea ce este, este număr. Că e vorba de un corp oarecare, de un lucru, de o structură a universului, de cosmos în totalitatea lui ori de o melodie, de suflet, de iubire, minte, senzaţii, toate vin din număr şi toate sunt numere. Numărul este principiu, ca esenţă şi origine, în temeiul faptului că el este în toate sau că nu există fenomen care să nu provină şi să nu–l conţină ca ceea ce, într-un anume fel, îl defineşte. ‘ ‘Mic dicţionar filozofic” (1973); Cazan, Gh. Al. Introducere în filosofie : Filosofia antică , Filosofia medievală , Filosofia modernă până la Kant Editura Universitară, Bucureşti 2006
Invităm pe cititorii interesați de filosofie antică la Secția „Împrumut carte pentru adulți”.