***
Nu aştept nimic. Vii tu,
femeie, înşelătoare ca luna
pe cer, ziua. Chiar dacă frîngi piciorul păsării,
ea tot nu va şchiopăta, niciodată, în zbor, îmi spui.
Eu tac. Înlăuntrul meu se rupe un pod,
se părăseşte un stup, se risipeşte o herghelie.
Mă simt un călău în legitimă apărare, o albină
pe floarea din hîrtie de la poarta Raiului,
un strop de lapte supt, pe furiş, de la mama.
O cascadă de îngeri e acum viaţa mea.
Ce cuvînt îi poate opri prăbuşirea?
Oare nu eşti tu acela care,
altădată, a eliberat un porumbel alb
dintre coapsele femeii sale? mă întrebi.
Eu tac rotund. Am băut şi vinul şi apa.
Nu aştept nimic. Nici măcar moartea.
* * *
Eu şi Celălalt – doi sălbatici
care se privesc, întîia oară, într-o oglindă.
Eu sparg oglinda,
convins că vrea să îmi fure chipul.
Celălalt adună cioburile, să poată reconstrui,
mai târziu, lumea distrusă de mine.
Într-o zi, am tras o săgeată în soare
şi el a sîngerat ca un războinic rănit.
O vreme n-a mai apărut pe cer.
Mi-a fost teamă de întuneric,
dar Celălalt m-a ţinut de mînă ca pe
un orb adevărat, deşi îmi cunoştea vina.
Apoi am vrut să înec luna,
însă fiind prea departe am înlocuit-o
cu licuriciul ce zbura fericit peste rîu
şi i-am legat o pietricică de picior.
De unde să visez eu că
Celălalt va face povara să-i fie mai uşoară
decît răsuflarea noului-născut?
Odată am încercat să-mi ucid stăpînul.
cu un fagure de miere otrăvit.
Celălalt, prefăcut într-un roi de albine
l-a alungat, împiedicîndu-l să guste din el.
Şi cîte altele! M-am săturat ca de cîte ori
cînd stric ordinea lumii, să vină Celălalt
şi s-o îndrepte răbdător! Vreau să
mă lepăd de Celălalt, să-l alung, să nu-l mai
simt sub piele. Viaţa mea să nu mai semene cu un
pod deminat în fiecare noapte de un somnambul!
Urlu. Celălalt, liniştit, mă priveşte.
De ce, Doamne, simt că fără el nu aş fi decît,
pe fundul apei, o jumătate de peşte?
* * *
cînd mori,
treci tot prin inimă
aşa cum o încăpere
nu se poate goli
de ea însăşi
decît prin gaura cheii
chiar dacă are toate ferestrele
larg deschise
Costel Stancu
