6 martie 2009
Ce a rămas din ziuă
În afară de această lacrimă
Ce se îmbujorează ca o rană?
Ce a rămas din morţii
Care m-au zămislit
Pentru a primi mort viaţa?
Ce a rămas din grădina
Unde ţi-am strigat numele
Fără să te găsesc?
*
Dacă ar veni iar pacea peste lacrimi
Ce au adunat stafii din Elemente,
În fără viaţa lumilor prezente,
Toate momite visului ce pierde.
Iubirea dată dintr-o lume veche
Dacă-ar veni în carne să mă nască
Pe când e luna plină-n strai de veghe
Şi peste chip divin întinde mască…
Atunci să-mi pui sărutul tău pe mână,
Când inima bătăile îşi cerne
Şi muşcătura tainei ne îngână.
Cuvânt mă simt pe el purtând un vierme
Atâta timp cât nu mai vrei să ieşi
Din moartea morţii şi rămâi un leş.
*
Am adunat întregul pământ al zeilor peste mine
Şi în primăvară am ieşit din el
Cu parfumul tău în nările avide
De a respira iar şi iar mirosul
Pământului în care înaintea mea
Ai găsit hrană şi adăpost.
Aveam o dorinţă de flăcări şi de mare
Dar cum să mă clădesc punte pe desupra lor
Pe care să te reîntorci fără fiere pe buze,
Fără putrezirea timpului peste noi?
Câte dureri poartă cele spuse
Într-o clipă de viaţă
Răsfrântă din moarte înapoi!
*
Când am venit
Pe lume, toate
Au tăcut legate
De infinit.
Cu geamăt mare
M-am apropiat
De mine înviat
Îndurare.
Cu geamăt mare
I-am cerut Domnului
Să-mi fie-ntrupare
În carnea somnului
Când în vis transpare.
În somn am fost
În adânc tras
La adăpost,
Domnului glas.
*
Să fiu întâmplător chemat de înger?
Aşa o întâmplare-i foarte curioasă
Din cerul viu atârnă greul uger
Al lacrimei şi-mi cade peste casă.
Şi mă loveşte somnul unui zid
În care am intrat de mic copil
Cu arborele paradisului, cu adierea
Ce m-a pietrificat în atitudine
De rugăciune şi vid.
Miron Kiropol
