Așa că m-am hotărât să fug, de toți și de toate, dar mai ales de ea și de amintirea ei. M-am dus în exact celălalt capăt al lumii, atât de departe de Coimbra, că amiaza acolo era miezul nopții în Portugalia. Am mers pe insulele Santa Cruz, undeva în Pacificul de Sud, lângă Vanuatu. Un foarte mic paradis tropical, liniștit, poate prea liniștit, pentru că doream liniște în inima mea. Doream să scap de tot, dar fără întunericul îngrozitor al nopții veșnice. Un loc unde puteam să mă regăsesc. Nu luasem în considerare faptul că mă duceam pe mine cu mine însumi, pe mine, nevindecatul, nevindecabilul, masochistul perfect, cel care se chinuie singur, pentru o amintire care nici măcar nu e a lui, și nici măcar nu știe dacă a fost vreodată.
Îmi închiriasem, pentru șase luni, o căsuță pe malul mării, în fapt o construcție rustică, din teck și stuf, dar dotată cu tot ce era nevoie pentru un occidental atât de obișnuit cu inutilitățile impregnate subcutanat de către societatea albilor, gregară, consumistă și atât de ipocrit superioară. Voiam să scriu despre simplitate, voiam să gust fructul din copac, să mănânc peștele pe care îl pescuisem eu, voiam atât de multe lucruri simple, voiam marea caldă și soarele veșnic, și le-am găsit. Iar apa avea culoarea ochilor ei, dar era liniștită, și nu mă tulbura, cum mă tulbura ea. Însă nu reușeam să mă gândesc la altceva. Ochii ei deveniseră o imensitate turcoaz, care mă îmbrățișa și-mi spăla imaginare păcate. Aveam impresia că murdăresc apa aceea perfectă prin simpla imersiune a mea, și aveam impresia că îi pângăresc astfel privirea, că îi ating ochii într-un fel pe care nu îl dorea, pentru că nu îl mai dorea, pentru că nu mă mai dorea. Pentru că se sfârșise, iar eu nu voiam să accept asta, nu voiam să cred. Plângeam ca un idiot în mijlocul unei feerii albastre verzui, pescarii se uitau cu interes și milă la mine. Eram gol, gol pe dinafară și pe dinăuntru, golit de orice nu însemna ea.
Noaptea era și mai rău. Dacă dormeam, o visam. Așa că ajunsesem să nu mai mănânc, doar să beau cafeaua aceea extraordinară, ca să nu dorm, însă atunci un gând, un singur gând nu îmi dădea pace. Dacă te gândești la cineva, care e exact în cealaltă parte a pământului, gândul merge prin centrul de fier al planetei, sau prin stratosferă? Și, dacă merge prin centru, de ce nu se întoarce la mine? De ce nu simt că și ea se gândește? Să fie oare topit de lava din straturile tectonice? Să fie magnetismul bilei de fier atât de puternic, încât să rețină gândurile acolo, într-un dans fără sfârșit între două sfere incandescente? Sau, poate, gândul circula prin stratosferă, și nu îl simțeam venind înapoi din cauza sutelor de sateliți de comunicații? Să-mi bag picioarele în toate GPS-urile din lume! Ce, hărțile nu erau bune? Toată tehnologia asta ne face și mai reci, și mai autiști.
Și apoi, în a cincea noapte cred, m-a lovit răspunsul. Da, gândurile circulă prin spațiu, dar nu vin înapoi, pentru că nu există răspunsuri. Pentru că nu au existat de foarte mult timp, poate n-au fost niciodată, iar gândul meu, dorul meu, stă suspendat la minus 273 de grade, în frigul absolut al spațiului, în cea mai absolută și cumplită singurătate, urlând mut, deoarece e în cosmos, și nimeni nu te aude cum strigi acolo, și-mi vedeam gândul cum își țipă disperarea și îi îngheață instantaneu lacrimile, pentru că nu are unde să meargă. Pentru că nu îl vrea nimeni, nu îl mai vrea. E doar un gând, un dor, o dorință, o dragoste nebună, înghețată veșnic, în infinitul rece. O statuie țipând mut și pentru totdeauna.
Basil Mureșan
Fragment din 751 DE ZILE (volum în lucru)