
Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn
Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn.
Acum dorm pe-o uzină fară-ncetare,
Somnul meu este-o luptă nedreaptă cu motoarele.
Noaptea intră peste mine fară-ngăduință,
ca vântul se strecoară, pe lângă cheie,
prin pereți, ca frigul ca apa, ca focul mă cuprinde,
își apleacă pe ferestrele rotunde capetele,
își pun măștile monstruoase, să mă sperie,
îmi trag pernele de sub cap și perdelele patului…
Se ridică pe masă și joacă cărți pân-la ziuă,
Răstoarnă țigările, și-mi strică bețele de chibrit,
se-nfășoară pe după ața nasturilor și-mi descos cămășile
dar mai cu seamă își suflecă hainele de lucru
scufundându-și mâinile în urechile mele.
Dintr-o dată totuși viața mea le-a fost dată-n păstrare
față de cine vor răspunde și cine le-o răsplăti?
Cineva aude zarvă de strune-ndelung cercetate,
oamenii se-ntreabă, tăindu-și pâinea sau portocalele,
cine și unde se umblă cu mâinile într-un pian?
Nu răspund și trec cu degetele pe corzile-albastre-ale nervilor
struna mi a vederii trăiește bine întinsă și cumpănită,
struna tăcerii se tânguie bine și trainic
struna memoriei vibrează stăpână pentru pâinea
ce trebuie s-o câștig:
Pot să vă-nvăț să dormiți cu nevestele voastre:
desfășurați-le părul pe umărul stâng, peste inimă,
adormiți cu fața-n rădăcinile părului nevestelor voastre,
veți visa totdeauna și sigur că trăiți într-un lan de secară,
prindeți cu bărbiile încheieturile brațelor lor
și veți visa cum trece un izvor pe lângă piatra de râu
a pieptului vostru
și-ndeosebi duceți-le-n brațe prin tot somnul,
să visați catarge de care vă țineți pe vreme de hulă.
O apă mult părtinitoare se pune-ntre noi pentru toate;
motoarele vor aștepta pe malul celălalt –
barca de liniște le răpește prada și mulțumirea.
Ce-i somnul meu acum, decât o luptă nedreaptă;
dorm pe-o uzină fără oprire, pe obârșia motoarelor însăși;
cu un singur cuvânt de la tine mi-acopăr fereastra;
ca niște cuie de argint îmi sprijină cărțile,
pe cuvintele tale mi se zvântă spălată de mine…
Scrie-mi, trimite-mi pachete de cuvinte de-acasă –
grele, ca sacii de pământ, scrisorile tale spre mine;
nevămuite le voi vărsa pe masa de muncă, pe pernă,
le voi lua dimineața cu apă, le voi mușca pe pâine,
cuvintele tale, scrisorile tale de dorul de mine
de sprijin al meu, de păstrare, de faimă frumoasă.
Scrie-mi mult; până te vor durea oasele brațelor
până vei scăpa cărțile și pâinea din mână la masă;
spune celor ce te-ntreabă pentru ce te temi astfel,
spune-le c-ai dus prea mult copila-n brațe
c-ai spălat, ai cărat lemne, și cărți, spune orice,
dar nimănui nu aminti că ai purtat scrisori către mine –
lasă mie lauda și faima aceasta să le răspundă;
scrie-mi mult, cazi și te scoală și scrie din nou –
Scrie-mi, inventează tu ziceri noi despre lucruri,
sări de pe rugul de noapte al somnului singură,
pierde-te printre cărți, smulge-le limbile de iubire,
pune-le să te-nvețe, fură-le rostul și lucrul.
Scrie-mi cu lacrimi de-acasă, întoarce-te din vârstă,
de la cele mai importante plecări, de pe pod, de prin ceasuri,
așteaptă pe bancă, unde crezi c-ai pierdut un cuvânt
ia tramvaiul, nu-ți face grijă de bani
cheltuiește, și cumpără cuvintele vândute de alții,
plângi peste ele până le găsești fata mea și trimite-le;
Scrie-mi, adună, dă veste-n orașe și-n glasurile celor ce se apără
răpește, când alții adorm sau nu se mai știu,
când nu se mai recunosc de-aproape ce-și sunt zi de zi –
răpește cuvintele lor și le suferă de la-nceput
plânge-le până le dai fața mea de bărbat curajos,
și scrie-mi, trimite-mi saci grei de pământ părintesc.
Scrie-mi până la moarte, scrie-mi și eu voi da sau nu-ți voi da semn.
*
Descântec de frământat pâinea
Se sculă Muma zeiță, se spălă pe mâini,
văzu luna ca ugerii vacilor –
puse la cale zămislirea sfintei pâini,
urzirea mărturiilor și-a colacilor;
un pumn de pietre de râu
aruncă-n apa ca sângele de pește –
ceva tulbure, trosnind, turnă-n făina de grâu
ce zămislește;
bășici ca ouăle de broască,
gogoloaie rostogolite de nevăzutele vietăți,
din care să nască
sprintene zeități:
sub mâna tânără și sfântă
pe care cade faldul pânzei de cămașă
se leagă pasta lumii, se zvântă,
leneșă se-nvârtoașă –
dar totul este încă sterp;
mocirlă albă, stări de valuri mâzgoase,
în care mâna Marei Mume, ca umbra unui cerb
fuge peste planeta unor nisipuri de oase…
Ci iată vine clipa când în burta pâinii,
la ultima-nghițitură de apă,
Maica înfige țaicul cu călcâiul mâinii
ca un țăran când seamănă ceapă;
se-ntinde drojdia ca sâmburul de caisă
cât inima-n vită, cât oul în găină, văros –
e apoi strânsă pâinea, ridicată greu, ca o mioară ucisă
și iarăși pusă jos:
dar acolo unde-a căzut lebăda mâinii,
albă ca Leda și somnoroasă –
se vede buricul pâinii
ca burta țăranului găurită de coasă…
Făcând semnul sacru deasupra căpisterii
o-nvelește Maica Muma cu ștergarul de mătase
și-o duce la căpătâiul prispei, unde se pârguie merii,
și-o pune să tragă la aghioase;
mai apoi geme pâinea ca o țărancă bătută
cu pompa de bicicletă
în matca maternă –
și iese din cochilie ca melcul din copaia de cretă,
ci vine Muma și-o ia ca pe-o pernă;
clatină leagănul și iar face semn;
o dezvelește și-o vede ghemuită, ca un homuncul,
albă, răsucindu-se-n matricea de lemn –
zbătându-se și lovind cu piciorul în burtă, ca pruncul.
Ion Gheorghe