ADEVĂRATA BISERICĂ A LUI IISUS HRISTOS-Voichița Tulcan Macovei

ADEVĂRATA BISERICĂ A LUI IISUS HRISTOS

Oricâtă dreptate aş avea, gura mea mă va osândi şi dacă sunt fără prihană ea mă scoate vinovat.” (Iov, 9, 20)

ÎN SCRIPTURĂ NI SE SPUNE CĂ EXISTĂ „UN SINGUR DUMNEZEU, O SINGURĂ CREDINŢĂ, UN SINGUR BOTEZ” (EFESENI, 4, 5). ASTA ÎNSEAMNĂ CĂ DOMNUL IISUS VA AVEA O SINGURĂ BISERICĂ (MIREASĂ). DE CE OARE ATUNCI, AŞA DE MULTE DEZBINĂRI ÎN RELIGIA CREŞTINĂ?

Astăzi, cei mai mulţi dintre noi ştim că în lumea în care trăim există foarte multe curente religioase, foarte multe grupări, secte, străbătând însă veacurile câteva religii fundamentale, reprezentând o organizare unitară proprie, o gândire şi o atitudine comună faţă de Divinitate: iudaismul, creştinismul, islamismul, hinduismul.

Dintotdeauna, oamenii au căutat să înţeleagă sensul vieţii lor, existenţa în sine, şi de cele mai multe ori, au văzut că singuri nu vor putea răspunde la marile probleme ale vieţii şi ale morţii. Şi-au îndreptat atunci ochii spre un salvator, spre o forţă atotputernică pe care nu o puteau identifica pe pământ, printre semeni. Aşa s-au născut religiile, care, prin reprezentanţii lor: preoţi, pastori, învăţători, guruşi, etc., s-au străduit să îi apropie pe oameni cât mai mult posibil de „forţa atotputernică”, cea care guvernează universul dar şi lumea întreagă. Există persoane care şi-au dat seama la un moment dat, că se pot apropia mai mult de Dumnezeu prin practicile unei alte religii decât cea din care făceau parte, astfel că au hotărât să adopte  manifestarea unui nou cult religios. Şi aici nu putem să nu îi amintim pe Richardh Wumbrand, N. Steinhardt, neuitând însă de primii evrei convertiţi la creştinism: Saul devenit Pavel, apostolul neamurilor, doctorul Luca,  diaconul Ştefan şi mulţi, foarte mulţi evrei care au văzut şi au experimentat adevărul adus de Iisus în lume, şi prin Evanghelia Sa, creştinismul.

Este foarte important să studiem, mai ales în condiţiile libertăţilor de gândire şi acţiune ale milenilului nostru, fenomenul religiei şi al credinţei, şi aceasta în primul rând meditând la cuvintele Celui pe care Îl urmăm.  În „Pilda judecătorului nedrept” Iisus ne spune că Dumnezeu va face întotdeauna dreptate aleşilor Săi, dar se întreabă cu îngrijorare: „ …dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” ( Luca, 18, 8)

Pe măsură ce descoperim noi faţete ale credinţei, cunoşterea captată ne apropie tot mai mult de Acel Dumnezeu minunat – Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul lui Israel, la care avem acces toate neamurile de pe pământ, prin Fiul Său Iisus Hristos. Pentru unii semeni ai noştri, lupta de a căuta adevărul despre salvarea sufletului nostru poate fi foarte mare şi grea. Nu mă refer acum la scriitorul Tudor Arghezi, care a făcut din căutarea sa poezie, rămasă totuşi un semnal pentru credincioşi. În vara lui 2008, studiind hinduismul, am întâlnit un medic indian care activează la o clinică privată. A făcut facultatea în România şi s-a căsătorit cu o româncă. Am stat de vorbă cu acesta şi l-am întrebat despre credinţa în Dumnezeu, despre mântuirea sufletului, şi despre alte aspecte ale religiei. Studiase şase ani creştinismul la o mănăstire catolică din India, fără însă să se convertească. Mi-a mărturisit că doreşte să aprofundeze şi poziţia hinduismului faţă de marile probleme, dar că încă nu l-a convins pe deplin nici creştinismul nici hinduismul.

Aproape toate marile religii ale lumii au ca suport spiritual „cărţi sfinte” inspirate, după cum mărturisesc întemeietorii lor, chiar de puterea lui Dumnezeu.

Pentru creştinism, informaţiile „Vechiului” şi ale „Noului Testament” constituie şi astăzi surse despre Cel care este Hristosul, precum şi pentru relaţia dintre Acesta şi Tatăl Său ceresc, Dumnezeul lui Israel. „Faptele apostolilor”, în mod special, ne sunt mărturie despre încreştinarea pe care aspostolii lui Iisus Hristos, îndeosebi Petru şi Pavel, au înfăpuit-o în rândul evreilor, dar şi a romanilor, a grecilor şi a altor popoare. Totul în numele lui Mesia crucificat, care a înviat prin puterea Tatălui, pentru a ne lăsa nouă harul Său, dar şi pentru a ne face părtaşi, prin Sine, tainei mântuirii. Creştinismul avea să difere de toate celelalte religii prin felul în care oamenii pot dobândi mântuirea (SALVAREA) sufletului: prin credinţa în moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu, o credinţă care ne cheamă la iertarea şi iubirea oamenilor, prin iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu.

Înţelegem cât de greu a durat în timp- secole întregi – încetăţenirea în rândul oamenilor a creştinismului ca religie. Cu cât oamenii L-au cunoscut mai îndeaproape pe Hristos, cu atât Şi-au dat seama că se află tot mai aproape de Dumnezeu. Cunoaşterea prin aprofundare a vieţii lui Iisus Hristos, a dovedit celor care au avut curajul dar şi dorinţa de a trece dincolo de orice obstacol, că toate minunile, toate lucrările săvârşite de Acesta iar apoi de apostoli nu au putut fi înfăptuite prin putere omenească. Acolo unde se săvârşiseră tămăduiri de grele boli, considerate de oameni nevindecabile, categoric era Dumnezeu. Mai mult, oamenii tuturor timpurilor au putut verifica adevărul acestor minuni: PRIN CREDINŢĂ AU PUTUT EXPERIMENTA ŞI TRĂI LA RÂNDUL LOR MINUNI ÎN VIAŢA PROPRIE; AU PUTUT AŞADAR SĂ ÎNŢELEAGĂ CEA MAI MARE MINUNE – BINECUVÂNTARE A LUI DUMNEZEU PENTRU NOI, OAMENI AI TUTUROR TIMPURILOR: CĂ IISUS ESTE VIU ŞI CĂ POATE LUCRA CU ACEEAŞI PUTERE CA ŞI CÂND ERA PE PĂMÂNT.

Şi dacă istoria consemnează lupta atât de strânsă pe care apostolii şi Biserica Primară a lui Hristos au dus-o pentru răspândirea creştinismului în forma sa fundamentală (aceea apropiată de gura lui Hristos care le-a făcut cunoscută Evanghelia), de ce oare sunt consemnate astăzi, la începutul mileniului III atât de multe biserici, atât de multe confesiuni, atât de mulţi învăţători în numele creştinismului? Se mai pot uni adepţii lui Hristos într-o singură Biserică, în aşteptarea Mântuitorului?

Discutam într-un an, cu un bătrân misionar, român stabilit în Statele Unite ale Americii, creştin ortodox, care urma la Oastea Domnului, botezat apoi la Cultul Baptist, pentru ca apoi să se declare simplu creştin – misionar ecumenic în Numele lui Iisus. La întrebările puse mi-a răspuns că nu trebuie să privim cu suspiciune şi dezaprobare fragmentarea creştinismului în aceste timpuri înaintate ale istoriei. Viaţa însăşi s-a schimbat, ofertele diavolului au devenit şi ele extrem de diversificate şi oamenii, în dorinţa lor de a rămâne cât mai aproape de Dumnezeu, s-au despărţit unii de alţii rămânând împreună după credinţa şi felul de mărturisire a acesteia: unii cu mai multă credinţă, alţii cu medie, sau alţii cu mai puţină sau deloc. Poate că acest om are dreptate, dar nu putem să nu înţelegem că în fragmentarea respectivă, probabil că unele grupuri s-au îndepărtat foarte mult sau total de Biserica primară a lui Hristos, de învăţăturile Lui cele sfinte, căutând libertatea, călcând dogma creștină, lărgind mereu mai mult „calea cea strâmtă” arătată de Hristos.  (DACA ESTE PREA MARE MATERIALUL, ACEASTĂ PARTE SE POATE STERGE)

(fragment din cartea „Ascultând de Dumnezeu – Meditații asupra credinței, Arad, Editura Tiparnița, 2009)

Voichița Tulcan Macovei