Propunem amatorilor de carte veche semnalarea și încercarea de valorificare a unui prețios manuscris păstrat la Biblioteca Județeană „Alexandru D. Xenopol” Arad, important atât pentru istoria apiculturii cât și pentru cea a tiparului din țara noastră.
În 1645 se publică la Oradea prima carte de albinărit din România, al cărei autor este Horhi Miklós, „prisăcarul-șef” al lui Rákoczy György -tatăl și al lui Rákoczy György -fiul. Horhi Miklós a îndeplinit această funcție la curtea principilor Transilvaniei vreme de 37 de ani, timp în care acumulează multă experiență în munca cu albinele. Drept urmare, își pune cunoștințele pe hârtie, publicând în 1645 la Varadinum (Oradea) Liber Apiaster Opus tam Vtile quam necessarium, Cum experimentiis rebusque probatis Nicolai Horhi Apiastri Principalis Waradiensis. În Marele Lexicon Pallas Maghiar găsim informația că din păcate această primă carte cu subiect apicol s-a pierdut în negura timpului, fără a putea fi regăsită pe polițele vreunei biblioteci publice ori ale vreunui colecționar.
Această lucrare precum și copiile sale manuscrise au circulat în rândul prisăcarilor pentru încă un secol.
242
În 1762 se publică la Cluj a doua carte de albinărit din România: Erdélyi méhecske és egybe szedett Seraphicus Szent Ferencz Minorita Conventualis Szerzetiben lévő egy áldozó Pap. És egy nagy Méltóság Nemzetéhez való szeretetétől viseltetvén, dicsiretes Költségével világosságra bocsátott (Albinuța ardeleană) de către Pálfi Lőrinc (1720-1775). Apariția cărții în trei ediții oglindește marele interes de care se bucura albinăritul la vremea respectivă.
Prima ediție apare în 1762, a doua în 1767 iar în 1785 apare cea de-a treia ediție, toate la Cluj. Biblioteca Județeană „Alexandru D. Xenopol” deține o copie manuscrisă din Erdélyi méhecske, datată 1769, anul în care a fost realizată copia. Astfel rezultă că manuscrisul nostru este copia primei sau a celei de a doua ediții. Față de exemplarele digitizate păstrate de Muzeul Agriculturii Maghiare din Budapesta (ed. a 2-a) și Biblioteca Academiei Maghiare (ed. a 3-a) se observă câteva diferențe de grafie, cum ar fi scrierea grupurilor de litere ”ce” și ”ci” cu ”ts” sau lipsa menționării ediției pe pagina de titlu a manuscrisului, ceea ce ne îndeamnă să credem că exemplarul nostru este copia primei ediții.
Albinăritul, stupăritul, apoi apicultura precum și bogăția terminologiei evolutive a apiculturii dovedește conviețuirea din cele mai vechi timpuri a omului cu albinele. Pe teritoriul României au existat dintotdeauna condiții geo-botanice prielnice pentru albinărit și stupărit, după cum aflăm de la Herodot (485-421.a.Hr.), „părintele istoriei”, care menționează că „pământurile de dincolo de ape [Istru (Dunărea)] nu pot fi călcate cu ușurință din cauza mulțimii de albine.”
Columella descrie pe larg albinăritul în lucrarea De re rustica. Începând cu anul 1769 albinăritul devine și ramură de studiu prin înființarea la Viena a primei școli de apicultori din lume, la curtea împărătesei Maria Terezia, unde în mod gratuit se pregăteau cadre calificate.
242 242
Data de 20 mai, ziua de naștere a lui Anton Janša (20 Mai 1734 – 13 Septembrie 1773), unul din profesorii de marcă ai acestei școli austriece de apicultură, a fost declarată de ONU, începând cu anul 2017, Ziua mondială a albinelor.
Din dovezi istorice și arhive deținătoare de hrisoave, urice, scrisori de donație, documente, reglementări și decrete legate de prisăci, scutiri sau atribuiri de dări și vămi, donații de topitorii, teascuri, prese de ceară și comercializarea mierii, cerii, lumânărilor și a boștinei, aflăm date legate de istoria albinăritului în țara noastră. Unul din centrele importante de producere a mierii și a cerii în sec. XVII-XVIII era Moldova, de unde se exportau cantități mari în Austria și în Italia.
Prof. Gheorghe Bartoş, în observaţiile făcute asupra comerţului cu ceară între Ţările Române şi Veneţia în secolele XVI–XVIII, concluzionează: „În această perioadă apicultura era înfloritoare iar ceara valahă şi bogdanică, cum era denumită cea din Ţara Românească şi Moldova, e foarte căutată pe piaţa Veneţiei, fiind cea mai frumoasă şi căutată în toată Europa”.
Raicevich Stefan (1739-1792), diplomat austriac în Principatele Române, specifică, referindu-se la ceara românească: „… e cea mai frumoasă şi cea mai căutată în toată Europa. Cantitatea de ceară pe care o recoltează e foarte mare”. Medicul și ilustrul om de cultură Ioan Piuariu-Molnar (1749-1815) era un mare pasionat al albinăritului, chiar până acolo încât pe lângă faptul că a publicat prima carte de medicină în limba română, a publicat în 1785 la Viena și prima carte de albinărit în limba română: Economia stupilor.
Apicultura era mult mai dezvoltată pe domeniile mănăstirilor şi bisericilor decât pe cele boiereşti. Obiceiul de a creşte albine pe lângă mănăstiri a fost încurajat de unii domni ai ţării, fiind considerat foarte folositor cultului bisericesc. Ceara obținută din care se confecţionau lumânări aducea un important venit acestor lăcaşuri. Călugării erau cei care prin peregrinările lor diseminau cunoștințe și conținuturi științifice , purtând cu ei prin lume meșteșuguri și cărți. Un astfel de pelerin este și Pálffi Lőrinc (1720, Misentea-Harghita – 1775, Cluj), autorul Albinuței ardelene, aflat în copie manuscrisă la biblioteca noastră. După ce a slujit ca preot mai multor familii nobiliare, Pálffi pleacă în Moldova ca misionar, unde pe lângă viața de călugăr și evanghelizator se dedică și albinăritului (cf. Magyar Katólikus Lexikon/Lexiconul Catolic Maghiar).
Cu blândețea călugărului și dragostea sa față de animale, Pálffi se străduiește să descrie în detaliu micile făpturi ale zeilor, așa cum numea el albinele, făcând uz de multitudinea de cunoștințe pe care le avea în domeniu. Pentru el albina este „un animal înaripat pur (curat) și frumos”. Rândurile sale presărate cu epitete și imagini artistice vizuale despre legătura om-animal, precum și dragostea pentru natură, provoacă adâncă emoție cititorului. Autorul, deși cu educație religioasă latină, folosește un limbaj arhaic maghiar pe care și l-a însușit în copilăria petrecută în secuime, făcând uz chiar și de rimă:
„Vremea rece și vântoasă
albinei îi este nefastă.”
Gunda Béla scrie în revista Erdélyi Múzeum (p. 101-104), un articol cu titlul Farkasgégén eresztett, în care spune că studiind literatura agrară, în cărțile dedicate albinăritului găsește multe elemente tradiționale, unele chiar de domeniul superstiției. Aici face referire în special la Albinuța ardeleană a cărei copie manuscrisă se păstrează la Biblioteca Județeană Arad. Parcurgând textul volumului, dăm de sfaturi practice tradiționale interesante pentru cititorul zilelor noastre: eliberarea albinelor după iernare să se facă după poziția stelelor, în zilele de miercuri și joi din prima săptămână a lunii aprilie; pentru a avea albine agresive, „războinice” și prădătoare să se pună la ieșirea din coșnița de nuiele mărul lupului (plantă botanică toxică ) sau -tot la ieșire- să se pună un postav roșu uns cu sânge de cocoș. Într-un alt paragraf găsim o metodă de „potolire” a albinelor: să se pună la intrarea în stup lână albă, pe care albinele să escaladeze când ies și când intră. Astăzi aceste practici ne fac să zâmbim, dar mai demult ele erau considerate științifice.
Pe parcursul celor 10 părți însumând 149 de paragrafe numerotate autorul vorbește despre anatomia albinei, despre matcă, apoi despre trântor, prisacă, eliberarea de primăvară, dă diverse sfaturi de îngrijire a albinelor, descrie coșnița, buduroaiele (bucăți din trunchiuri de copac cu scorburi care adăpostesc roiuri), roirea, „dușmanii”albinelor iar în final îngrijirea albinelor pe timp de iarnă. Copistul anonim a respectat integral textul cărții, incluzând atât prefața cât și cuvântul de încheiere adresate cititorului.
Manuscrisul de mici dimensiuni (18×11,5 cm) conține 116 pagini nenumerotate scrise cu cerneală neagră și legate într-o copertă de carton brun, marmorat, cotorul fiind întărit cu o fâșie de piele maro întreruptă de o cusătură fină de-a lungul unei rupturi, de parcă posesorul ar fi vrut „să apere” conținutul cu orice preț, la propriu și la figurat.
Avem puține indicii asupra posesorului dar presupunem că manuscrisul provine din biblioteca familiei Fábián, mai exact a lui Fábián József (1762-1825), primul traducător în limba maghiară al lucrării De re rustica (Despre agricultură) a lui Lucius Junius Moderatus Columella (Pesta, 1819).
Primele lucrări de albinărit apărute în sec. XVI-XVII aveau un puternic caracter popular, fiind situate la granița dintre literatură și știință. Străbătute de superstiții, redactate în limbaj arhaic și potrivite pentru lectura serilor lungi de iarnă, cărțile dedicate stupăritului, ajunse de-a lungul timpului în lăzile din podul casei, au fost înlocuite treptat de cărți moderne de apicultură, adaptate vremurilor și societății.
Articol scris de Tokacs-Mathe Monika și Adriana Czibula
http://www.kislexikon.hu/horhi.html#ixzz6vxfA8DLg
http://www.mezogazdasagikonyvtar.hu/assets/digitarchiv/PALLFI_LORINC_Erdelyi-mehecske_1785.pdf