Arcul de Triumf al Revoluţiei Române de la 1848

Sculptură în ronde – bosse și relief. Beton, placat cu calcar, bronz
Parcul Reconcilierii Româno – Maghiare
Ioan Bolborea
2005

Istoria monumentului numit Arcul de Triumf al Revoluţiei Române de la 1848  a început în 2004, când, prin intermediul unei Hotărâri de Guvern, au fost aprobate caracteristicile sale tehnice, devizul estimativ și finanțarea din bugetul de stat pentru executarea la scară normală a machetei din ipsos, a componentelor artistice din bronz şi a montajului final pe o structură din beton armat şi piatră. Așa cum s-a apreciat mai târziu, lucrarea nu a fost comandată şi gândită din elan patriotic, sau din înalta simţire naţională, ci doar în urma amplasării monumentului ungar, ca o strategie de răspuns.

Construcția concepută de sculptorul bucureștean Ion Bolborea, a fost amplasată în fosta Piaţă a Pompierilor, rebotezată: Parcul Reconcilierii Româno – Maghiare, pe axul străzii Ecaterina Teodoroiu, la 60 m de Statuia Libertăţii. Arcul monumental înalt de 11 m, împodobit cu 8 basoreliefuri din bronz domină un grup statuar format din 15 persoane aflate în mişcare. Ansamblul, mai cuprinde texte incizate  şi alte câteva componente mai mici. (Imagine 1, 2, și 3)

Construcţia din beton armat, placat cu calcar de Başchioi se sprijină pe sol, într-o generoasă formă rectangulară cu centrul de echilibru în arcul semicircular median.

Aria tematică a sculpturilor este Revoluţia de la 1848 în teritoriile ocupate de români, printr-o întreagă colecţie de portrete paşoptiste: munteni, moldoveni, ardeleni,  gânditori şi militari, căpetenii, prefecţi şi tribuni.

Central, grupaţi într-o aliniere relativă, pe sub arcada monumentului defilează triumfător 15 bărbaţi, cu înălţimea de 2,80 – 3 m. Grupul compact de personaje ne aminteşte de acuarela lui Costache Petrescu Manifestanţi pentru constituţia de la 1848, îndreptându-se spre palatul lui Gheorghe Bibescu şi pictura în ulei Revoluţionari de la 1848 semnată de Constantin Piliuţă. (Imagine 4)

 Ideatic, ei păşesc biruitori, animaţi de noile idealuri ale Revoluţiei, lăsând în urmă, lumea veche medievală.  Unitatea acestei diversităţi spaţiale create de mulţimea figurilor, este rezolvată prin continuitatea masei corporale a bronzului din partea inferioară a grupului de revoluţionari. Prezentarea lor este suprarealistă, în costume de epocă, stilizate. Tinerii aparţin protipendadei Pricipatelor Române care au renunţat la işlicul şi giubeaua de modă veche, înveşmântându-se în fracuri europene. Ei merg în frunte cu Barbu Iscovescu, îmbrăcaţi în redingotele şi surtucurile lor ieşite din comun în perioada respectivă, cu clacurile sau pălăriile ale căror boruri răsfânte erau compensate cu pene. În ţinuta şi portul lor, ei împrumută astfel ceva din croiala hainei şi din elanul care-l însufleţea la acea vreme pe Lamartine, considerat ca fiind fruntaşul Revoluţiei Franceze. Mulţi dintre aceşti tineri patrioţi luminaţi, deveniţi în 1848 căpeteniile Revoluţiei Române şi-au dat tributul luînd la scurt timp, drumul exilului, în timp ce alţii au fost întemniţaţi prin mănăstirile ţării. (Imagine 5, 6, 7 și 8)

Pe antablament, în zona centrală, pe ambele feţe, sunt incizate inscripţii, cu citate atribuite lui Avram Iancu şi Simion Bărnuţiu. În faţă este incizat textul: Noi suntem oamenii libertăţii / pentru asta ne-am revoltat / pentru asta ne-am vărsat / şi suntem hotărâţi a vărsa / sângele până la ultimul român / Avram Iancu. Pe partea opusă, cu litere de aceleaşi dimensiuni şi formă, au fost înscrise cuvintele: Naţiunea română nici voieşte / a domni peste alte naţiuni / nici va suferi a fi supusă altora / ci voieşte drept egal / pentru toate / Simion Bărnuţiu.

Textele sunt încadrate de patru basoreliefuri din bronz, cu înălţimea de 2,3 m, reprezentând figuri alegorice specifice şi anume: în faţă – Descătuşarea României, o femeie simbol al patriei, ţine cu mâna dreaptă ridicată o făclie ce-i luminează calea, iar cu cealaltă drapelul înfăşurat. Alături este ilustrată Uniunea Europeană reprezentată prin zeiţa Nike (Victoria), sub forma unei tinere înaripate. Pe frontonul din spate, cele două reliefuri superioare ilustrează personaje obişnuite care compun o familie simbol pentru Romania şi minorităţile. (Imagine 9, 10, 11 și 12)

Stâlpii monumentului, sunt decoraţi pe ambele feţe cu patru basorelifuri de mari dimensiuni (5 m), din bronz, care reprezintă grupuri de revoluţionari  paşoptişti. Printre cele 15 personaje, se disting figurile lui: Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Alecsandri, George Bariţiu, Avram Iancu, C.A. Rosetti, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, Kossuth Lajos. Mai sunt şi alte câteva chipuri, cu evidente trăsături ale unor modele de ofiţeri, politicieni sau oameni din popor. Portretele sunt prezentate în vedere frontală sau în profil trei/pătrimi, trezind iluzia mişcării, a acţiunii, a vieţii, redată prin orientarea privirii deviate faţă de ţinuta capului. Basoreliefurile constituie elementele decorative care împodobesc şi înobilează construcţia, austeră dealtfel. (Imagine 13, 14, 15, și 16)

Imediat după instalarea monumentului, au apărut controversele, mulţi considerând că el nu corespunde ideatic, iar din punct de vedere artistic este îndoielnic. Nimic mai fals. Inspirat din evenimentele anului 1848, sculptorul Ion Bolborea, exprimă clar tema, lucrarea constituindu-se într-un adevărat document de istorie naţională. Mijloacele de exprimare artistică, sunt cele suprarealiste, curent care prin definiţie este antiacademic, o frondă împotriva tradiţionalismului. De aceea, amplasamentul, lângă un monument de manieră clasică (Libertatea) şi într-un colţ de piaţă, a fost total neinspirat, neexistând o relaţie firească, nici între ele şi nici cu peisajul din jur.  În plus, pentru ca cele două monumente să fie egale, construcţia a fost realizată disproporţionat, fără să aibe înălţimea necesară, astfel că Arcul de Triumf pare turtit. (Imagine 17)

Ridicat în grabă, semnele superficialităţii constructorilor au apărut curând după inaugurare. Astfel, textele incizate nu mai pot fi descifrate cornişa superioară lipsită de pantă s-a înegrit, placajele din calcar au început să cadă dezvelind betonul, fără ca monumentul să fi traversat măcar timpul unui deceniu.