Estetica urâtului. Tactul executorului de « hautes œuvres »
Ai dreptate. Știi, momentul ăla în care tot ce îți vine să spui e: ai dreptate. Ca la eșafod. Te întorci spre călăul acuzator și judecător și – îndeobște – spre publicul gură-cască venit acolo ca la circ. Apasă, dă-te dracu’, n-ai curaj? Taie, sfârtecă, trage de manetă, fă ce-ai de făcut că prea tremuri tot! Privești siderat cum din gura ăluia ies sunete fătate din meschinărie acompaniate de bale și precipitații ca niște sucuri amnio-gastrice dintr-un rictus schimonosit descentrat pe o față deformată în agoniile facerii maliției. Ți-ai luat gândul de la tot, ești resemnat în fața enormității inepției. Te întrebi, doar, cum de s-a ajuns aici. Ce ai fi putut face altfel și dacă asta ar fi schimbat ceva. De aia nu înjuri, nu fluieri, nu scuipi. Privești în ochi, înghiți sec și rostești, oarecum dezamăgit, oarecum obosit, un „ai dreptate”. Clar și răspicat, cu jumătate de gură, sau printre dinți. Ori, poate, doar în gând. În timp ce pleci capul de rușinea incompetenței toboșarului. Și – curios – te gândești că vei afla curând dacă poveștile despre ghilotină sunt adevărate. Atunci când scăfârliei separată de trup i se arată trasă de păr pentru ultima oară mulțimea. Care se bucură, se bucură, se bucură…
.
Lucruri mici, mici, mici ca niște puncte negre. Subcutanate
– Hai la covoareee! hai la covoareee! mă trezește azi-dimineață o voce. Am crezut că visez. Merg la toaletă. Aprind becul. Sting becul. Merg în pat. E nasol când, cu ochii lipiți, aprinzi pentru prima oară lumina. Vezi stele verzi sau modele – îmi trece prin cap – ca pe covoarele persane. Nu mă întind bine – hai la covoareee! rezona foarte clar la geam toată fața blocului. Ies pe balcon să fumez o țigară. Cum aprind bricheta, cum apare în fața balconului o fetișcană. Părul negru și fața lăptoasă în întunericul dinainte de răsărit. Îmbrăcată într-un poncho.
– Nenea, hai să-ți vând un covor. Nu cumperi un covor?
– Ce covoare? întreb și eu de colo, să mă aflu în treabă.
– De care vrei! răspunde fata. Frumoase!
– Persane? mă trezesc gândind cu voce tare.
– Persane! zice ea.
– N-am eu bani de așa ceva, zic râzând forțat în timp ce suflam o gură de fum.
– Aoleu, exclamă fata, ești dur în afaceri, nenea. Hai că ți le dau ieftin.
– Aoleu, exclam și eu la mișto, parcă ai zis unul.
– Nuu, covoarele le poartă tata, mama vinde mai multe. Eu am două carpete – spune în timp ce își dezasambla ceea ce crezusem eu a fi poncho-ul. Destul de lungi și grele, mă gândesc, pentru constituția ei. Măcar țin de cald, îmi zic.
– Cu „Răpirea din Serai”? întreb râzând sarcastic.
– Ha-ha! zice fata. Alea s-au vândut. Primele. La intrarea în oraș. Pe aici, nu prea cumpără lumea din alea. Dacă vrei, îți aduc la comandă.
– Nu, mersi, o repezesc pe fată văzând că discuția se întinde, țigara pe gata și începuse să mi se facă frig. Dă să văd ce ai acolo!
Fata întinde carpetele, una câte una în lumina rece a lampadarului de la colț de stradă. Culorile nu se vedeau bine, într-una disting un munte, în alta – o pisică.
– Fuji? zic mirat de colo, cu gâtul întins spre țesătura fină și mătăsoasă care semăna cu o stampă în relief.
– Damavand! zice fata.
– O fi, răspund în timp ce stârceam chiștocul în scrumieră. Da’ cu pisica ce-i?
– Nu-i pisică, nenea, zice fata vădit dezamăgită de ignoranța și superficialitatea mea, e un leopard. Un leopard fermecat!
– Ah! răspund expeditiv căutând să pun capăt discuției și să intru înapoi la căldură. Nu, mulțumesc – spun în timp ce culisam ușa din sticlă a balconului.
Am mai rămas câteva momente în spatele geamului în timp ce fata strângea carpeta cu muntele. S-a îndreptat apoi fără grabă înspre leopard. A mângâiat carpeta și a dat s-o strângă. În luciul geamului dublu al ușii, ochii felinei păreau să sclipească. Rutina dimineții și-a urmat cursul. Câteva minute mai târziu, în timp ce mă bărbieream, pe partea stângă a gâtului – urme de gheare.
.
Aproape octombrie
Toamna este momentul în care mă regăsesc. Mă întorc la mine ca la o casă. Trag linii pe ea. Unele mai groase, altele ma fine. Completând un desen abstract în care pare a se desluși o structură. E doar o impresie. Pun apoi mâna pe un tub de vopsea și trec peste. Peste culoare, peste prag, peste sine. Pășesc cu grijă, plouă, pământul este desfundat. Las încălțările în fața ușii iar de nu e prea frig – zilele alea în care soarele pare a fi amnezic, uitând amețit în ce anotimp se află – ies desculț în ploaie. Plouă mărunt, plouă rar, plouă oblic. Stropii nu mă ating. Se preling doar pe pleoape, printre gene. Buzele vor să guste. Și fața mea seamănă din ce în ce mai mult cu scoarța unui arbore de pe care se desprind frunze. Încă una. Încă una.
.
Ora păianjenului
Se dau două silabe. Ma, ta, sa. Se încropește cu ele un cântec. În așa fel încât totul să încapă într-un singur cuvânt din trei litere. Când este rostit, nu se aude nimic. Lungimi de undă coerente, rezultând într-o interferență distructivă. Ca în problema scaunului cu trei picioare: dacă tai unul, mai rămân două. Astfel, nu i se va putea niciodată amputa mai mult de unul. De aceea, ce se poate spune cu siguranță despre un scaun cu trei picioare – e că are cel puțin două. Ca o lubeniță.
.
Războiul de țesut lumină
La marginea satului nostru, îmi povestea bunica, trăia o fată foarte frumoasă. Tot timpul gătită, cu părul împletit în cosițe, ai fi zis că soarele răsărea doar ca s-o vadă. Și ei îi era drag soarele. Straiele pe care le îmbrăca – păreau a fi țesute din lumină. Venea pe la noi din când în când, după lapte, nuci și miere. Tot timpul înainte de zori. Când pleca, îi plăcea să atingă cu vârful degetelor florile de la poartă. Și florile – ai fi crezut că tresăreau sub mângâiere, scuturându-și cu sfială roua.
Puțini știu, nu cred să mai fi spus cuiva, secretul fetei. Într-o zi – am urmărit-o. M-am trezit aproape o săptămână cu noaptea-n cap. Ascuns în poienișul prin care pleca de la noi, am așteptat să vină după lapte. Cu greu m-am ținut după ea prin pădure. Până la o casă cu pridvor, acoperită cu șindrilă. A așezat coșul pe un scaun lângă intrare și s-a pus pe dereticat. Spre răsărit, s-a așezat la războiul de lângă fereastră. Am văzut-o ridicând cu amândouă mâinile suveica și atingând-o de frunte. Ca și când ar aduce mulțumiri într-o rugăciune. Apoi a presărat ceva pe ea și a început să țeasă.
O sumedenie de raze de lumină ca un curcubeu țâșnit din soare au trecut prin fereastra deschisă și s-au așezat fiecare pe câte un fir din urzeală. Totul se mișca atât de repede încât nu se mai vedeau nici degetele fetei, nici ițele. Am întins-o spre casă. Trecând prin poieniță văd, ca un fir de păianjen sclipind în răsărit, o rază colorată. Mă iau după ea. Ajung în fața casei. La floarea pe care o atinsese fata în timp ce ieșea din ogradă.
Darie Pop