Ars Poetica
– eseuri lirice –
1
Dar mă înalţ la ceruri şi trupu-mi se scufundă
şi, doamne câtă lume se strânge-n despărţiri.
Un aer tot mai rece încearcă să pătrundă
în golul care astăzi renunţă la iubiri.
În ochiul cel mai orb se naşte-o-nfăţişare,
un fel de rădăcină cu care ne hrănim
o legătură strânsă cu fructul din lăstare,
icoană opulentă cu care ne-amăgim.
Aşa cum noroiul din bob în bob se duce
viaţa noastră pură se naşte chiar pe cruce.
2
Nepământean trăieşte poetul pe pământ
păstrând în trup poveri şi zămislind desprinderi,
el scormoneşte veşnic să işte noi aprinderi,
pe-ascuns dintr-o scânteie foc nou înduplecând.
Se amăgeşte poate sau plin de-nţelepciune
el inventează zborul tăindu-şi, crud, aripa
şi înălţând spre ceruri Ideea, naşte clipa
la care însuşi Domnul, i se supune.
Mi-e trupul plin de răni, priviţi-l cum se duce;
eterna rădăcină în smulge de pe cruce!?
3
E trupul iarăşi pulberi şi pulberea făptură.
În ochiul clar dau buzna pierdutele iubiri.
Le-mbrăţişezi patetic, le rupi ori le respiri
ca pe o floare rară sau un sărut pe gură.
Nimic nu e făţarnic, din spirit pleacă gestul
cu care peste margini ridici şi lepezi lestul.
4
Un lemn de trandafir ţi-e trup. Simbol
din care ai zvâcnit rupându-ţi jugul.
Şi arzi ca un amurg pe care rugul
îl linguşeşte brusc, râvnindu-l gol.
Eu mă strecor viclean în flacăra nebună
din care te-ai aprins. Să ardem împreună!
5
Ce dragoste mocnită trudeşte în cenuşă
şi nici o respirare nu-i tulbură surghiunul.
E jarul tot mai stins, zvâcnind spre cer, lăstunul,
chiar stropul, poate ultim, îl va ascunde-n guşă.
iar tu vei sta de pază ca un soldat datornic,
stăpânei tale, veşnic, să îi rămâi statornic.
Gigor Sava
