Psalm
În noaptea asta, Doamne,
așa-s de plin de Tine,
Că nici măcar eu însumi
nu mai încap în mine
Și-o să rămân să tremur
(pentru a câta oară ?)
Întins pe piatra rece
și umedă de-afară.
Nu-Ți fie teamă, însă :
pentru astfel de fapte
Nu-Ți cer (cum îți cer alții)
nici miere și nici lapte,
Nici, când va fi să fie,
un loc în Paradis—
Vreau doar, când scriu, să-mi picuri
un strop de har în scris.
Imn
dascălilor mei
De mă vedeți acum ieșind la tablă,
Cu inima în mână-n loc de cridă,
Nu mă luați drept pruncul fără vârstă,
Numit să fac-un trunchi de piramidă.
Azi m-a adus aici un dor fierbinte
Să-nalț un imn din suflet celor care
M-au învățat în limba Mioriței
Cum să aprind pe cer cuvântul
Soare.
De-o vreme, ceasu-i veșnic supărat
De-o vreme, ceasu-i veșnic supărat—
Se pare c-o să fie judecat.
Se bănuiește, de vreun an sau doi,
Că minutaru-i limba care, toamna,
Blesteamă pomii să rămână goi.
Că are, sau nu are,-această vină
Nu știm că, deocamdată, nu-i lumină.
Dar ne-a promis poliția (scurt, sec)
Că va trimite-un om s-aprind-un bec.
Se-aude c-o să vină unu’, Cerna,
Să lumineze cazul cu lanterna.
Fragment de autobiografie
Stau la etajul zece, într-un bloc ultra-
modern și ultracentral,
Dar nu, nu mă invidiați fraților :
Am nimerit între doi locatari
Care-mi fac numai zile negre —
Cel de sus (Dumnezeu) uită mereu
robinetul deschis
Și-mi inundă tristețea
Care se umflă precum parchetul,
Cel de jos (Diavolul) este și mai ciudat :
Îmi bate-n calorifer din fiece
De nu mai îndrăznesc să întru nici
în „Istoria literară”,
De teamă să nu scârțâie ușa cumva
Și să-l deranjeze pe Nichi(percea).
Scrisoare către George Bacovia
Sunt mai bacovian ca tine, Doamne,
Tristețea-n mine umple-un vas mai
mare,
Femeia care-mi cântă-i mai barbară
Decât femeia ta, și-n felinare
Lumină mi-e așa de slabă-ncât
Nu pot să scriu „Lacustră”, de urât.
Privește, Doamne…
Privește, Doamne, păsările pleacă,
Iubirile, mai toate, se destramă,
Copacii parcă sunt niște țigani
Ce duc în cârcă mari căldări
de-aramă.
Privește, Doamne, câtă moarte vine,
Azi nici poeții nu mai au putere
Să mintă că există nemurire—
Am fost lipsiți de orice mângâiere.
Privește, Doamne : doar un pic mai
este
Și însuți Tu, cel mai puternic sfânt,
Vei rugini, precum o simplă frunză,
Și vei cădea din ceruri pe pământ.
Spiridon Popescu