Botează-mi, gândul, Doamne…
Botează-mi gândul, Doamne și-l vindecă de rău,
Ca orișice făptură și eu sunt pruncul Tău,
Iordanul bucuriei, cum cred, un altul nu-i
Să-mi izvorască-n suflet nemărginirea lui!
Să se reverse Duhul din Sfântul Tău potir,
Poemul de pe buze are miros de mir
Și Aerul se umple de-o pace nelumească,
Cuvântul Tău de-a pururi în el să locuiască…
Dă-i sănătate mâinii cu Dragoste când scrie,
Tăcerea niciodată ce-nseamnă să nu știe,
Botează-mi gândul, Doamne, să nu-mi fie orfan,
Să nu-i sece vreodată Lumina din Iordan!
Botezul Domnului
E Sărbătoare și așa să fie,
Ca un străin eu nu Te-am cunoscut,
De-atâtea ori Te-ai arătat și mie
Chiar și în ziua-n care m-au născut
Părinții mei, pe-un deal dinspre lumină
Și nașterea n-a fost întâmplătoare,
Azi cred în Arătarea Ta divină,
Dumnezeiască, dulce Arătare!
S-a-nfiorat și apa din Iordan
Și de atunci se tulbură mereu,
Din clipa sfântă când Proorocul Ioan
Te-a botezat ca Fiu de Dumnezeu!
Și astăzi se aude din văzduh-
„Acesta-i Fiul Meu!” A câta oară?
Și-n chip de porumbel același Duh
Peste făptura noastră se pogoară…
Boboteaza…
Se umplu de lumină ochii mei,
Precum de lapte se umplea șiștarul,
Odată, știu, că nu vedeam cu ei,
De prea aproape ce-mi era hotarul…
În zori de zi, cu fratele de mână,
Sub cerul înghețat de Bobotează
Mergeam cântând Iordanul la fântână
Și raza lui de-atunci mă luminează,
Iar Cântecul și azi mi-atât de drag,
Că nu-și mai are-n sufletul meu loc
Și Mama ne ieșea zâmbind în prag
Cu gândul mirosind a busuioc…
E Bobotează peste casa noastră,
Copilăria mea, tu să mă ierți,
Izvorul și-acum când scriu sub coastă
M-așteaptă murmurând de sub nămeți…
Nicolae Nicoară-Horia