Copiii se nasc în paradis complet egali într-o stare ideal hipnotică – de acolo sunt smulși de familie, apoi de sistemele adulte de învățământ, educație, muncă, militare, de producție, media etc în cea mai cruntă și nedreaptă dintre lumile posibile. Infinitatea purității se metamorfozează treptat în egoism, josnicie și cupiditate viscerală, orizonturile spirituale nelimitate sunt treptat obstrucționate de strânsoarea rece a celulei existențiale. Căderea din paradis în mocirla cotidiană are loc ireversibil, brusc sau încet, sub greutatea insuportabilă a viețuirii sociale. Încă din fragedă pruncie, familia, societatea, națiunea, statul încep să-și așeze plasa strivitoare a apartenenței necondiționate și a obedienței obligatorii. Candidul omuleț, prăbușit din serenitatea cerească începe să fie legat de glie, de familie, de rude, de cartier, de oraș, de prieteni, de provincie, de religia părinților, de clasa și pătura socială de care aparține, de statutul social și starea materială a familiei, de imnul național, de patriotismul prefabricat al mediei naționale, de clubul de sport favorit. Caruselul împovărător al determinismelor impuse nu se încheie aici, ci se trece în mod obligatoriu la învățarea și deprinderea urilor, intoleranțelor și idiosincraziilor cutumare împotriva cerșetorilor, persoanelor cu disabilități, imigranților, negrilor, țiganilor, evreilor, musulmanilor și lista ar putea continua la nesfârșit în funcție de istorie și zona geografică. Fiecare copil este o mică și aparent neînsemnată istorie a intoxicării și prăbușirii prin educație.
