MI-E VISUL POST DE VINERI
Ades, mă-nchipui, înnoptând, cu gura
Pe trupul unui înger ne-ntinat
Şi, dintre toate, lui îi iau măsura
Şi-adresa timpului, ce-n mine l-a iernat.
În zori de zi, sub plapuma de stele,
Mai simte încă ochiul meu privind
Şi mâna plină, trăsnet, cu inele,
Din roşu-n roşu, peste el trecând.
Simte un cal, în coastă, ce nechează,
Înfiebântat de mers, peste măsură,
Un călăreţ, în alb, ce o curtează,
Rămas cu un supin lipit de gură.
Cum dau, în noapte, visele de-a dura,
Pe unde-apuc, printre păcate mute,
Cele de azi, cu ochii mari ca mura,
Cele de mâine, încă neştiute.
Mi-e visul post de vineri, abstinenţă,
Contrar trăirilor ce-mi dau tărie,
Trecându-mă, -n tabel, cu o absenţă
Făcută, ieri, la sfânta liturghie.
Voi fi prezentă, doar la bal mascat,
Între acele chipuri, schimbătoare,
Sub formă de iubire, sub formă de păcat
Şi cele multe, câte sunt sub soare.
***
BALADA CORĂBIERULUI
cântă, corăbierule, cântecul tulburător al mării
când sufletu-ţi intră în propria-i frumuseţe
ca un bolnav cu gând închipuit
vezi clipele plonjînd în conspiraţii triumfătoare
pe timpul înverzit
ac de brad
în patefonul memoriei
unde instanţe secrete laudă religia mării
vezi cum se extaziază tainele lumii
recunoscând sexul domnitor
conducător de fiori
în bătălia liniştii adormită pe ram
ca o cobră
ai şansa poeziei de-a apăra lumina
patima luminii de-a lustrui
scara sacră a celor ce urcă la cer
mintea copilului
de-a umbla descult prin cazinourile mării
geana lipită de visul cu lăcuste
ce sar pe câmpul ce împărăţeşte marea
***
ROŞU MINOR
nu ştiu dacă a meritat
să pun punctuaţia pe corpul curat al poeziei
să torn fluidul pur al sensului în pâlnii inox
nu ştiu dacă ar merita să scriu poemul perfect
sufletul şi gândirea mea
sunt o altă măsură, o altă rezervă de timp
cusut cu roşu minor
pe poalele zilelor şi anilor
pe care-i mai pot număra
socotesc în cifre impare felul abstract
de-a încerca purificarea prin poem
aşa fără virgule cum îmi compune el viaţa
cum mă ilustrează el în ochii celorlalţi
cum mă ţine de mână şi mă îndeamnă
să-mi definesc verdele
şi taina anotimpului care încă nu ştie
în cuta cărei culori
mă va afla, mă va ierta şi mă va accepta
aşa nud cum mama m-a născut
în sublima demenţă a florilor de mai
fără sentimentul adulter
al omului fericit
***
AM ȘTIUT CĂ SUNT ÎNGERI
căci aveau fața curată
miroseau a lapte de capră
a stâncă veche și a flori-de-colț
pe palma lor era scris ceva
ce mie nu mi se arăta
cred că era vârsta omului
la cea mai mare bucurie a sa
am știut că fac parte din suita lor
vânam împreună
apoi căutam o peșteră
pentru a ne întinde pe blana albă
unde și alte vieți s-au așezat
pentru a da viață
în seculară îmbrățișare
am știut că-mi pot hrăni emoțiile din fagurii lor
și că niciodată eul meu nu va sângera
înțepat de roiul faptelor stârnite
nici nu va fi alungat
dintre florile unui scenariu reușit
am încins cuptorul inimii
pentru a coace câteva pâinici
cu chipul Domnului pe ele
mă simțeam generoasă
eram eroina unei mari bucurii
în ziua în care toți îți urează
vânare ușoară copii frumoși iarbă înaltă
pe câmpia poeziei
iar tu râzi
***
VIAȚA ÎMI APARȚINE
Viața îmi aparține
Și împreună cu Dumnezeu
Formează un cerc.
În cercul format ca într-o horă
Se prind și brațele mamei
Dansând pe pietrele sentimentelor colțuroase
Care nu pot fi rotunjite
Într-o simplă carte de poezii.
Nimeni nu te despăgubește
Când îți dispar pe rând
Tinerețea și poemele de dragoste
Sub semnul unor superlative emoții.
Se înserează
Și mi-e teamă că nu am suficiente argumente
Pentru a-l păstra pe Dumnezeu aproape
Nici amintirea mamei.
Concluzia ce ne separă sau ne unește
E greu de așezat
Între virgulele oricărei decizii
Pentru că fiecare și-ar putea interpreta
Propria baladă
Cu aceeași sinceritate și măiestrie.
Aptă de zbor rămâne doar rândunica
Aflată în ora de meditație pe acel fir de telegraf
Care face legătura îndulcește conversația
Și dă vestea un pas în spate
În fața excesului de adrenalină
Simțit în aerul primăverii.
Ana Ardeleanu