Castitatea cuvintelor-Gheorghe Vidican

Nisipul clepsidrei

suntem la început de adormire ne-nchidem tăcerea-ntr-un ou

forma străină a nașterii trece din sâmbur în fruct facerea lumii

astăzi s-a despărțit ochiul de lacrimă în buzunarul unui sacou

nisipul clepsidrei învață frica să fie complice cu tainele ciumii

în loc de oglindă un țărm topit de lumină se umple cu cioburi

modelează nimicul e-o groapă cu pereții mucegăiți de uitare

sunt zâmbete moarte ce rod frica-n tăcere semne și noduri

e ața timpului nu știu de pleacă ori vine sunt vremuri avare

locuim în nisipul clepsidrei ne mușcăm cu furie libertatea

putredă de vise o sorbim suntem la început de adormire

se deșiră pe cruce spaima de întuneric dărâmă cetatea

țipătul fals al tăcerii e o revoltă aztecă învelită-n iubire

nisipul clepsidrei în tihnă împerechează moartea cu timpul

în brațele noastre sub pleoape de apă navighează olimpul

.

Ipostaze tridimensionale

ipostazele tridimensionale sînt lucrate de mînă

precum mirosul de măr copt un deal arzînd de sîngele meu

foamea trage pămîntul ca pe o curată tortură din gamela soldatului

în forma unei flăcări mîna ei arde fără scăpare zborul îmbobocit

pe marginea tranşeului. pîinea în cuptorul de companie

înăuntrul foamei un anonim se şterge la ochi cu mirosul pîinii.

zborul fluturilor e devorat de lentila microscopului

lumina unei lanterne incendiază tălpile lacrimilor.

am şters dangătul clopotului de ceaţa ce-i rugineşte cîntecul

lumina prinde frunze şi rădăcini şi mişună prin tranşee

ceasornicul de pe mîna soldatului prin timp şi el

orgoliul trage pe nas praful de puşcă în acest război al răbdării

cu toate femeile smintite ale tranşeelor.

se retrage respiraţia întretăiată a lunii în creştetul pictorilor

anonimi. culorile curcubeelor adăpostesc tranşeele la sînii femeilor

războiului.

îndărătul oglinzii clipa îşi bălăceşte geniul în lighean

copilăria mi se face imponderabilă.

ascult rezonanţa cuvintelor sîngele se încredinţează fluturilor

din lanul cu maci. bocancii de noroi ai femeii din cimitir dau buzna

în sîmburii poemului.

copia fidelă a oglinzii iscă un zbor de foc

cu un sîsîit fluturii ferestrei se topesc în eter.

nu avem ochi pentru elicopterele ce mută gîndul în coleoptere vii

avem ochi pentru lătratul cîinilor în genunchii girafei

pasul întors se smulge ca o toamnă pripită

fluturii din tranşee inventează apoi colţul străzii.

nu am să uit niciodată înflorirea evului mediu privită într-o lamă de spadă

Damocles, pornirea în atac a soldaţilor, roiul de fluturi pe post de cenzură

pîinea lor amară.

mă refugiez în micile tunete ale morţii

apoi numai mîngîierile mamei

îmi înfăşoară scîrţîitul ferestrei din pridvor foşnetul fructelor

patimi răstignite în zboruri de fluturi. ţeava de puşcă în frigul

ce se înalţă din tranşee

în bernă.

în tranşee merele ionatane putrezesc în praful de puşcă

soldatul poartă mîndru incendiul din sîngele iubitei el singurul

pompier. sudoarea se rostogoleşte pe mersul melcului pe la geamuri

cocoşii ard dimineaţa în trîmbiţe pe funcţie de înger.

după tăierea frînghiei am descoperit

cît de desculţ e sărutul

diamantele doamnei general sînt meteoriţi

puşi să cineze cu morţii-n tranşee pline de ochi şi

pline de guri pline la rasul pămîntului. adolescenţi cu

mîini fosforescente. tăieturile de pe aripile fluturilor

credinţa soldaţilor arsă, un rug.

tranşeele s-au hotărît să devină cer, fluturii răstălmăcesc

dorul morţii se ridică în capul oaselor. copilăria invadează nunţi

cu văpăi de maci. praful de puşcă are riduri în lumină

viaţa şi moartea, un armăsar alb, rod întunericul.

.

Frânturi de viață                                           

roade lașitatea marginea lunii o noapte cu pleoapele brumate de vise

masacru idilic în parcul cu castani

noi ocolim mijlocul întunericului îl înfășurăm cu lumina felinarului

nașterea zorilor o simt ca pe un junghi intercostal înfipt în brațele pline cu jăratecul lunii

batem cuie în sforăitul bunicii să-i putem agăța amintirile

se fărâmă razele lunii de ochiul somnambul al dimineții

putredă răcoarea stropilor de rouă îmi gâdilă tălpile

iarba foșnește hilar sub pașii mei

răsăritul soarelui îmi provoacă privirea la duel

mă cuprind neliniști turbionare descărnate

stabilirea învingătorului sens giratoriu prin memoria mea

sunt o victimă a propriei umbre mă furișez în lumina mistică a răsăritului

din gură mi se preling niște bolboroseli iligibile

chipul unui trecător îl desenez cu degetul pe privirea aburită de somn a bunicii

un lătrat de câine trezește din somn lumina felinarului

fiecare clipă e numărată în șoaptă de uimirea mea

imensitatea dimineții îmi inundă retina liniștea e făcută franjuri de tăișul coasei

întunericul se ascunde în foamea trecătorilor se nasc două rugăciuni pe buzele mamei

grijile îi împovărează mersul

mirosul de pâine coaptă e crucificat de cotcodăcitul găinilor

în cuibar înflorește un strigăt de învingător

iarba ca niște haine zdrențuite ne îmbracă urmele

obsedat de pierderea umbrei stropul de rouă își adună răcoarea în cântatul cocoșilor

cuvintele poemului meu mă azvârle în scorbura unui tufiș plin de cântecul pitulicei

meschin mirosul fânului cosit îmi inundă nările

sub pleoape privirea se revoltă taie în felii răsăritul soarelui

plină de spaimă dimineața înhamă la trăsura timpului trecătorii

biciuește fiecare clipă cu strigătul de învingător al bunicului

răzimat în toiagul ciobanului răsăritul  soarelui trezește șotronul din somn

în gălăgia copiilor se simte crescând ca o pâine foamea

verișoara mea își pune iubirea în traistă și merge la prășit

masacrul idilic al trupului ia forma unei herghelii de cai

pe marginea șanțului cerșetorii croșetează răsăritul soarelui

un dans al neputinței se naște în privirea lor

sub pași așezată cu șiretlic foamea le arde tălpile

visele lor sunt sugrumate de șuieratul șarpelui

mâna mamei alungă din ochii lor umbra foamei

liniștea dimineții le acoperă fețele

clopotul din turla bisericii ne ciupește de obraz

obsesiv cântecul pitulicei înflorește în scorbura din tufiș

răsăritul de soare răzimat pe coate se amuză de puritatea din gălăgia pruncilor

la gârlă cerșetorii fac o ruptură iremediabilă cu trecutul

în jocul lor se nasc geometrii pline de linii albastre

răcoarea dimineții stă încremenită în toiagul ciobanului

un gâlgâit de speranță în sughițul bunicului

mama scutură liniștea copilăriei de frică în privire i-a înflorit naivitatea

cosașul își pune sudoarea în cui mirosul de pălincă îi gâdilă nările

foamea i-a putrezit în stomac ca un hoț soarele desenează frânturi de viață pe umbra lui

.

Castitatea cuvintelor

mantia toamnei rostogolită pervers peste mucegaiul amintirilor noastre iscă al III-lea război mondial

castitatea cuvintelor ne posedă trupul un șarpe amnezic hrănește viermele din măr

pe șira spinării se preling șoapte macerate de insomniile umbrei

strigătul de trădare stă suspendat între mine și tine ca o corabie

tăcerea pescarilor deveniți infateriști folosește pânza de păianjen în loc de năvod

peștișorul de aur consideră o anomalie politică fuga din noi a amintirilor

ochii verzi și mari a broaștei țestoase ne numără degetele urmei

ne facem semne trăgând cu ochiul firul subțire din buzunarul dezertorului

nisipul clepsidrei ștrangulează scurgerea clipei prin pagina goală a istoriei

o eroare umană umbre malefice se pregătesc să ne populeze viitorul

lăsând-ul să curgă prin noi ca o vale a plângerii

am ieșit din noi fără umbre împovărați de trecut

un trifoi cu patru foi sub mantia toamnei

tristețea stropului e un nonsens

castitatea cuvintelor

se prelinge pe obrazul cerșetorului

un zgomot de obuz îi declanșează foamea

pasărea phoenix își hrănește cu cenușa amintirea ultimului zbor

niște himere ale tăcerii murmură un cântec

devine inmul de luptă a pescarilor

peștișorul de aur se refugiază în notele de subsol ale istoriei

amintirile lui devin un depozit de mirodenii

se face cotrabandă cu sărăcia noastră

la catafalcul unei umbre ucise politicienii depun coroane de flori

sub mască un zâmbet șiret al contrabandiștilor

decojește de sens metaforele poemului

mantia toamnei ascunde fructele putrede al vicleșugului

șuieratul șarpelui însăilează o conspirație în țipătul plăpând al vocii tale

limbi de foc ard sudoarea din bocancii infateriștilor

un scrâșnet de șenilă de tanc descătușează zorii

neputința politicului colorează în mov privirile trecătorilor

sub mască libertatea ia forma unui drum transformat în potecă

un grup încremenit de umbre se înghesuie pe țeava mitralierei

în nisipul clepsidrei un cuib de viespi ne macerează visele

singurătatea devine obiect de studiu în gimnaziu

castitatea cuvintelor scormonește prin rucsacul infanteristului

pânza de păianjen un năvod al memoriei

plină de mântuire tăcerea își duce visele la culcare

în măr un vierme arde ca o lumânare

peștișorul de aur se ascunde de foamea cerșetorului în sudoarea pescarului

sub mască șuieratul șarpelui devine matur

devenim martori solitari ai propriei trădări

lașitatea își măsoară circumferința cu linia orizontului

ne privim umbra în ochi cu o spaimă alegorică

castitatea cuvintelor ne face egali în fața morții

îndrăznim să ne semănăm semințele singurătății în carnea putrezită a memoriei

în prăpastie a răsărit soarele

a început numărătoarea inversă în ochii mari și verzi ai broaștei țestoase

Gheorghe Vidican