Marea problemă a oricărui scriitor de succes e dacă iese ori nu din conul de umbră, inevitabil, se pare, ce urmează dispariției sale fizice. N-au scăpat de acest fenomen nici Sadoveanu, nici Arghezi – declarați monumente culturale încă din timpul vieții. Dimpotrivă, Blaga, ținut multă vreme sub obroc, a țâșnit, în anii de după moarte, ajungând la o notorietate pe care, de fapt, n-a avut-o niciodată în timpul vieții. Mai aproape de noi, Marin Preda și Eugen Barbu, celebrități incontestabile ale ultimelor decenii comuniste (ca să nu mai vorbesc de „îngropatul de viu“, Petru Dumitriu) sunt astăzi figuri aproape uitate. Când și când, câte o lucrare de licență sau de doctorat pare să diminueze pentru o clipă stratul de praf tot mai gros așternut peste numele lor.
A fi uitat nu înseamnă, însă, neapărat ștergerea din memorie a numelui autorilor din categoria sus-amintită, ci a nu mai fi citiți. Orice istorie literară decentă e obligată să-i consemneze, măcar pentru importanța conjuncturală pe care au avut-o. Din acest punct de vedere, n-aș paria nici pe semi-clasicii Generației ’60, prozatori și poeți care vindeau zeci de mii de exemplare din fiecare carte. Într-un anumit sens, ei sunt principalele victime ale căderii comunismului, regim în care, atunci când nu l-au servit, s-au simțit ca peștele în apă. Înregistrez fenomenul cu tristețe, pentru că nu tot ce au scris, de pildă, N. Breban sau D.R. Popescu merită să dispară din memoria colectivă. Mai prost stau Fănuș Neagu ori Augustin Buzura, cândva mari vedete, pe care nu-i mai reeditează nici măcar editurile de rangul al o sutălea. Un destin ceva mai norocos pare să-l aibă Nichita Stănescu, a cărui stea mai pâlpâie încă suficient de puternic pentru a-i încuraja pe câțiva autori tineri să fure din el pe rupte.
Ce e de făcut? Nimic – sau totul. Dacă am avea suficientă tărie morală, ar trebui să începem prin dărâmarea unui sistem educativ catastrofal, asupra căruia s-au exercitat și se exercită încă imaginația unor monștri ai pedagogiei. Dacă vom continua în ritmul de acum, peste o generație nu doar că vor fi uitați absolut toți scriitorii, dar nici nu va mai fi cineva care să le poată citi măcar numele, și cu atât mai puțin cărțile.