Zona distrușilor
Ce facem noi, cei fără ambiție, cărora ne plac
monologurile interioare iraționale?
Noi, cei care știm că suntem prinși în meschinărie și oboseală,
și orice lucru ni se pare imposibil și îndepărtat?
Ce facem noi, ăștia prinși în blocaj, veșnic nemulțumiți?
Când se întâmplă să avem o seară mișto,
ni se pare că totul e atât de ușor iar, mai târziu,
când rămânem singuri, murim încet și fără sens.
Noi, blazații, care nu ne dorim mișcare și ergoterapii;
noi, care ne dorim în secret să fim teleportați
în rezervație, unde e petrecerea cu amăgiri și aluzii,
de unde știm că nimeni nu mai pleacă.
Cei pentru care religia nu mai înseamnă nimic,
familia nimic, natura nimic, animalele nimic, copiii nimic…
Știința nu ne mai satisface imaginația și inteligența.
Noi, ăștia, care ne dorim atât de mult să iubim, iar când se
întâmplă, ni se pare imposibil și obositor.
Ce facem noi, cei care ne pierdem în amănunte, care vedem
defecțiuni peste tot, care nu-i suportăm pe onctuoși, dar ne lăsăm
uneori prinși în capcana lor. Noi, care trăim pentru scroll și
lucru mecanic, pentru confuzie și deșeu?
Noi, ăștia, lipsiți de energie și șansă, rămași în așteptare…
Când obținem ce dorim nu ne mai dorim ce am obținut.
Consumatori de filme proaste, de umor sec și texte dubioase.
Pentru noi trecutul nu înseamnă nimic, prezentul e paralel,
viitorul imposibil.
Ce facem noi, cei care ne-am săturat de poezie și artă?
Cei care stăm prost cu orientarea, cu skillurile?
Noi nu ne dorim decât să fim lăsați în pace, să ne milogim
prin baie și holuri întunecate, ca niște zombie.
Noi, cei care n-am vrut niciodată să ne maturizăm;
care n-am vrut să cunoaștem ridicolul și lipsa de sens.
Ce facem noi, cei care n-am înțeles schemele și-am rămas
blocați pentru totdeauna, aici, în zona distrușilor?
*
î n a i n t e d e a t e h o t ă r î
când o parte din tine încă nu e decisă dar ieși
pentru că până la urmă ea se lasă convinsă pe drum
e o stradă celebră acum istorie
ea poartă o rochie neagră
caldă e strânsoarea brațului ei
e același hub unde aproape toți ne cunoaștem
mesele se unesc și se crează o atmosferă de vară
aici în iulie serile sunt insuportabil de călduroase
întotdeauna berile reci fac discuțiile
mai inteligente decât în realitate
se leagă perfect cu un zâmbet reținut și intuitiv
nu e greu să-ți imaginezi atmosfera din serile de vară
suntem comozi și lipsiți de pasiune
ea îmi strânge mâna pe sub masă și asta mă ține
legat (cum zice tipul din fața mea) de trecut
într-un mod confortabil și dureros
ce-ai putea să-i răspunzi, că regreți?
nu se întâmplă practic nimic dar în același timp
nu pot abandona chiar dacă
în fi ne știi ce vreau să spun
pe terasă în fața noastră sunt două tipe misterioase
care beau limonadă și mănâncă bile dintr-o pungă
ieșim des chiar dacă suntem plictisiți
aceleași discuții replici pe care le știm deja
însă nouă ne place mai mult pe terasă
unde nu se întâmplă nimic.
*
intrusul
e aici (gândeşte) e cineva acolo (strigă) intuiesc o catastrofă
cazul e adus la realitate de poliţia comunitară
care-i arată marcajele cu interdicţii
şi-i explică situaţia periculoasă care ar fi putut declanşa
ciocniri în lanţ
cineva stabileşte probabilitatea riscului
feţe confuze care
insistă în uimirea lor să-ntrebe ce s-a întâmplat?
se pozează măsoară distanţe urme negre până la impact
a fugit cineva din maşină?
sunt morţi, răniţi?
iniţială: – nevoia unui mâner eficient
prieteni vechi îţi apar în memorie şi-ţi zâmbesc
cu tine mă simt protejată
când sunt pierdută într-un spaţiu oficial
în urechi îmi sună vocea mătuşii „ai grijă, vezi să nu uiţi ceva”
spaţiile străine sunt peste tot eşti un antonim al realităţii
întâmplări aparent banale dar pentru care nu eşti pregătită
şi din cauza asta frica de imprevizibil te epuizează
voci care-ţi dau indicaţii prin căşti
vocea din off e singura care te convinge că letargia e un parfum care merită în viitor o promovare mai agresivă
povestea cu sunt perfect vindecată e consecinţa
unei lungi plimbări prin parcul amenajat natural
însoţită de un străin atentă la vocea lui caldă şi dulce
colecţionez lucruri uşoare pentru suflete moi
iniţială: – răscolit de acţiuni obiective
siguranţa zilei de mâine unde sunt descrise cazuri
situaţii când trebuie să te retragi
pe unde nu întâlneşti marcaje cu interdicţii
pe acolo ar trebui să fugi ca un monstru vegetarian
grav rănit cu imunitatea pierdută
acum când încep să explic cum stau de fapt lucrurile
că-i inutil să se insiste pe aceste marcaje
(sunt presupuneri inutile care nu duc nicăieri)
să încerce careva să intre în clipa asta în sală
şi să le explice femeilor că le este interzisă recuperarea
accesul în spital a fost blocat cu paturi metalice
deci nu mai este posibil
eşti obligat să rămâi în maşină prins în chingi
până se termină lupta de convingere cu personalul calificat
rămâi nemişcat aici ca o imagine obscenă
acţiunile importante se întâmplă colateral
ca-n filmul ăla vechi care începe cum plouă torenţial
într-o dimineaţă când o mână îndrumătoare şi energică
îl împinge pe băiat pe trepte spre şcoala care nu se vede
şi cum pe drum la un moment dat se trezeşte
privind un accident rutier şi lume îmbulzindu-se ţipând
nu ştie nici gând unde se află stă blocat în ploaie
pare c-a înţepenit în afişul din vitrină lângă vânzătorul de legume şi-n locul coşului pe care vânzătorul îl ţine în braţe e el îngrozit şi speriat simte cum e tras în spate după tejghea
şi sufocat cu fructele lui preferate.
Vasile Leac