În prezent există certitudinea că în timpul sultanului Suleyman Kanunî – Legislatorul, Magnificul (1520 -1566), oștenii lui Kason-bey, componenți ai oastei vizirului Kara Ahmed pașa, instalându-se pe aceste locuri, au edificat în 1551 pe malul drept al Mureșului, în jurul unei biserici din piatră, o fortificație patrulateră (palancă) și un pod din lemn peste râu, ale cărui urme se mai văd încă. Aceste construcții, dispărute azi în totalitate, se aflau în aval de Podul Traian, aproximativ pe locul fostei țesătorii Teba.
Din relatarea călătorului Evlia Celebi care a vizitat aceste locuri în 1660, aflăm că Kopruli Mehmed pașa a refăcut zidurile palăncii folosind două șiruri paralele de bârne fixate cu pari groși înfipți în sol și o umplutură înaltă de pământ (dolma rithim), ridicând în interior: o geamie, consacrată rugăciunii de vineri, un han mare, un ospiciu, o casă pentru administratori, baie (hamam), școală, teke (mănăstire mahomedană pentru derviși) și o casă de petreceri.
De la același călător turc se mai știe de colibele tristeții (ahzân kulubeleri), casele creștinilor de la malurile Mureșului, făcute din trestie și scânduri, cu dughene pentru bâlci și de marile târguri cu petreceri, ținute anual timp de zece zile și nopți, unde se adunau 70-80 mii de raiale și beraiale gheaure pentru a face cumpărături și vânzări așa de îmbelșugate de nu se pot descrie.
Se crede că localitatea s-a dezvoltat și prin faptul că podul ce lega malurile Mureșului oferea singurul loc de trecere peste râu în orice anotimp al anului.
În 1661 vizirul Mehmet Kupruli a colonizat în varoș, suburbie din afara fortificațiilor, 400 familii de rascieni, o populație recrutată din Imperiul Otoman balcanic. Se presupune că o parte din coloniști a fost așezată lângă Mureș, între străzile Unirii și Gheorghe Lazăr de azi, în jurul Bisericii Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (aflată pe locul Colegiului Național Moise Nicoară), formând așa-numitul Tyukovăț. Alți coloniști și-au ridicat casele în mocirlele și stufărișul dinspre vestul cetății formând nucleul viitorului cartier rascian (sârbesc). În urma deselor incendieri ale așezărilor, acestea s-au grupat spre drumul comercial ce se deschidea înspre nord către Oradea, Ineu, Jula (Gyula), Buda, formând germenii Bulevardului de azi. Acolo, între brațele Mureșului, drumul ducea de la Aradul medieval (azi Drăgășani), printre mlaștini, tufe, spini, târși și pomi fructiferi spre câmpia Crișurilor. În apropiere se înșiruiau unul lângă altul eleșteiele: Talamir, Farkaslyuk, Papferedo, Onna și Szent Gyorgy, formate prin revărsările râului.
Un raport din 1676 prezintă existența în Arad a 240 case ale turcilor, 1.000 de case de ortodocși și 40 case de catolici. Locuințele erau de formă pătrată, ridicate pe fundații din bolovani cu tălpi din bârne și pereți din nuiele împletite lipite cu pământ. Se remarcau prin fațade simple, deseori sărăcăcioase, stereotipe, închise cu un acoperiș din mai multe șiruri de scânduri, paie, trestie. În interior spațiul de familie era distribuit separat de cel economic-comercial, inclusiv la casele cu o singură cameră. Erau dotate cu sisteme de încălzire și gătit: sobe de cahle, vetre dispuse în mijlocul încăperii, podine, veselă, pietre de râșniță.
Epoca conflictelor armate se redeschide în 1685. Coaliția creștină condusă de armata austriacă a început în decembrie 1687, asediul cetății arădene apărată de 1.500 spahii și 500 ieniceri care, deși aveau o instrucție severă și cai buni, îmbrăcați în zale, cu săbii, arbalete, scuturi, săgeți și căști, au cedat atacului. Noile forțe otomane sosite dinspre Timișoara nu au fost de nici un ajutor, fiind nimicite chiar lângă podul din lemn. Concentrând forțe pe linia Mureșului, sub comanda generalului Veterani, sprijinit de generalii Stahremberg și Piccolomini, întregul teritoriu al actualului județ Arad a fost ocupat de austrieci, în ajutorul lor fiind aduse și trupe alcătuite din 5.000 voluntari sârbi.
Pacea de la Karlowitz (Sremski Karlovci, 1699) a stabilit hotarul dintre cele două imperii Otoman și Austriac pe cursul Mureșului, teritoriul turcilor, începând doar în afara regimului său hidrografic din sud.
Cucerirea Aradului de trupele imperiale a fost urmată de ridicarea unui oraș nou, modern, acțiune care a însemnat de fapt ștergerea în totalitate a culturii și stăpânirii otomane întinse pe o durată de 150 de ani, distrugerea fondului urban și a celui militar turcesc.
