Noiembrie
Da, voi pleca. În urmă vor răsări copaci
și ceruri, ninsori precum aceasta atît de timpurie.
Mai sînt destule nopți pînă cînd Tatăl din nou
se va preface-n prunc călăuzind și magi
și constelații, cohorte-ntregi de îngeri
spre un umil sălaș străluminat de zîmbetul Mariei.
Devreme înflori și crăciunița. N-a așteptat
nici ea să vină timpul păstorilor cîntînd.
Flori și cuvinte, ceruri, ninsori precum aceasta
vor aminti de mine, atotrisipitoarea.
Zile, vîrste, nori, în lipsa mea cum veți primi
febrila primăvară ce-n visul meu palpită de pe acum?
Pe ochi, pe amintiri, pe umeri, pe cuvinte
noiembrie așterne a frunzelor povară.
Poem nou
Eu deţin cheia închisorilor mele.
Voi fi liberă cu fiecare atom strecurat
prin dantelăria de rugină.
Încet, repede, o eternitate
are loc reaşezarea măruntelor,
sticloaselor monade.
Şi iată-mă cu tot cu vocea stridentă,
rănile din buricele degetelor
şi iubirile cu apă stătută în ochiuri
în toată splendoarea mea îngerească,
cu aripi în creştere
din mlădiţe de sârmă ghimpată.
Azi am întîlnire
Azi am întîlnire cu toamna în vie,
Pîndesc pîrguirea iubirii din struguri.
Bătrîna cochetă de-o fi să-ntîrzie,
Voi face din zile jertfelnice ruguri.
Farmece, bocet, descîntec nu-nvie
Pe cel ce-a plecat – duhul din muguri.
Azi am întîlnire cu toamna în vie,
Pîndesc pîrguirea iubirii din struguri.
Mă va conduce-n prag de beţie,
Viclean voi fura la plecare din vin,
Cu Lethe, zeiţa uitării-n vecie
Voi bea, voi petrece o clipă – festin.
Azi am întîlnire cu toamna in vie.
Ronset
Departe ești de mine-acum, pădure!
Doar pe fereastră-am dreptul să privesc
Cu-nchipuiri și vise rătăcesc
Știi cine-anume viața vrea s-o fure?
Și gîndurile noastre sunt mai pure
Se-apropie de cinul îngeresc.
Oricît aș vrea nu pot să nu rostesc:
Știi cine-anume viața vrea s-o fure?
În zilele de despărțire dure
Cu umbra mea și amintiri în casă
Două-ntrebări în pace nu mă lasă:
Știi cine-anume viața vrea s-o fure?
Cît timp mai poate inima să-ndure?
Departe ești de mine-acum, pădure!
Emilia Poenaru Moldovan