Cartea nescrisă
Cu paginile larg deschise
Stă cartea-mi risipită undeva;
Frumoase-s cărțile nescrise,
Căci le va scrie cineva…
*
Ars poetica
Compune un vers ca pe-o scrisoare
Ce-o scrii iubitei prima dată,
Scrie nebun să simți că doare
Cuvântul ce îi dai răsplată.
Scrie de parcă mâine moartea
Te va cuprinde-n hăul ei
Cerându-ți din cuvinte partea
Cea ultimă, cu care-nchei.
Scrie trecutul și prezentul
De parcă n-ai mai fi-n curând,
De parc-ai scrie testamentul
Urmașilor ce stau la rând.
Scrie nebun, cu frenezie,
Ba aprig, ba mai ușurel:
Așa să scrii o poezie
Și celelalte… tot la fel!
*
Abstractul doare
S-a îngustat
în sat drumeagul
pe care
l-am pășit în zorii
atât de-ndepărtați
de Dumnezeu.
Acum când trec
prin glodul ce-mi fu matcă
mă simt
mai trist
dar mai aproape
de cel
ce m-a ținut de mână
când am plecat în sensul unic
al ultimei călătorii.
Un tremurat de mână…
despărțirea,
batista albă,
trenul,
gara mică…
Cum am simțit atunci
ce-i despărțirea
așa învăț acum
ce-i revederea.
Abstractul
doare mult mai mult
decât pumnalul
înfipt în pieptul ultimelor clipe.
Înstrăinat calc treptele ultimei clipe
și mă împiedic… mă împiedic…
*
Când am plecat vrăjit pe munte
Timpul oprit ondulează prezentul
În care mă-mpiedic
În care mă-nec
Şi pauza secundelor
Fecundă cezura
De care mă-mpiedic
În care mă-nec .
Un pumn plin de gene
Îmi scoate lumina
Şi orb trec spre culmea
Muntelui vrăjit.
Lacrimile puse pază
Pe mărgele de sub lacrimi
Se sfărâmă de metalul
Zăbrelitei mele vieţi.
Sunt uitat şi de-ntuneric
Şi de iad şi de păgâni
Şi de mintea-mi dusă-n veghea
Negurilor ce se-ntind
Peste ochi, peste simţire,
Amintiri neamintite
Şi prieteni peste voi.
*
Când ți-e străină casa
Străin ți-e drumul pe care luni întregi
te-ai dus lăsând urme de vise,
și anii ce-au trecut sunt mulți, străini
și anii ce ți-au șters din ochi lumina
rămasă-n jar sub patina de vatră
Nu-ți amintești poteca ce-ai călcat-o
în fiecare zi urmându-ţi noaptea,
acea frumoasă neagră de acasă,
acum o umbră doar pe drumul ce-l străbați.
Ce-ți mai rămâne din merindea pusă
într-un batic purtat cu tine-n lume?
O firmitură râncedă și rece
ca pieptul unde a tăcut plecarea.
Nu te uita ce vei lăsa în urmă
acolo din înstrăinarea tristă
de care fugi de când ai pus pe foc
ultimul lemn din ultima speranță.
Acum te-ai regăsit, dar unde-s ceilalți
ce ți-au stropit cu lacrimi drumu-n lume?
Sunt toți acolo dar cu ochii mari
se uită la străinul fără lacrimi
cu ochii-ntorși spre ce n-a regăsit.
Ce trist e pomul plin de fructe coapte
dar fără muguri când îl prinde ziua
cu zori primăvărateci fără rădăcini:
Un pom de iarnă… doar un pom de iarnă –
*
Când toamna
Carafa cu burgundul vin,
Ca fata blondă-n poală,
Pe malul toamnei jos pe Rin
S-a dus încet, domoală,
Cu apa, înspre Koblenz sus
Și firu-i tors de un apus
Încins de neagră smoală –
Că-i viața ta, că-i viața mea?
Pocalul dus la gură
Își scurge dulce seva grea
Cu-ntreaga-ncărcătură
De-arome ce stătură
O toamnă-ntreagă-n via cea
Sub soarele târziu ce-ar vrea
Să-i dea Mediterană
Rază licorii ce-i părea
Că nu e prea renană
Cu vârsta mea asană
Ce în burgund se prelungea.
– Ah, Doamne, cât de mult aș da
Să stai aici la masă
Cu un pocal a-mi dezmierda
Licoarea vieții-mi crasă –
Prea repede e toamnă
Mai dă-mi o cupă Doamnă!