cine să-i poruncească fiarei: Du-te! – Dumitru Velea

Ecuaţia morţii

Ne urmăreşte ca umbra,

luând forma făpturii din umbră;

respiră odată cu noi,

într-o respiraţie fără răsuflet;

apare din icoana de sub pânză,

tăindu-ne cu întuneric firele de in.

Nu ai de împărţit cu nimeni nimic

şi totuşi te numără şi te împarte.

Înainte ca vorba să-ţi cadă din gură,

îţi taie jumătate din limbă.

Te ispiteşte cu propriul tău sânge,

golindu-ţi încăperile inimii de sânge.

Unii spun: nu îi răspundem cu sânge;

alţii zic: doar sânge pentru sânge.

Porcii de pe malul apei ar fi o soluţie,

dar cine să-i poruncească fiarei: Du-te!

căci toţi care au ieşit din morminte

i-au spus aceluia să plece din cetate.

Orice element al unei mulţimi

a ajuns să fie următorul exclus.

.

Icoana făpturii cu corn

De ai putea s-o vezi, i-ai reteza gheara,

i-ai smulge dinţii, ca unui şarpe trecându-i

prin gură tivul batistei. Ai decât rana în piept,

spărtura printre coaste pe unde şi-a vârât cornul

                             după sânge.

Ah, de câte ori omul nu o hrăneşte fără să ştie,

                   ca pe un fiu neajutorat al său!

Ah, de câte ori omul nu o ridică în braţe,

                   ca pe o iubită fără de care

                             ziua nu ar fi zi

                             şi noaptea, noapte!

.

Extaz calculat

Îşi leagă mâinile şi picioarele

cu nevăzute curele şi funii;

îşi astupă gura cu pânză subţire

ca vipera să nu fie tulburată de răsufletul lui,

          de involuntara mişcare a membrelor.

Nu o mână foamea peste trupul omului,

ci îngheţarea sângelui.

                                   Cuceritorii deşerturilor,

întinşi sub solzii reci, se roagă în extaz

să nu li se-nfigă în piept colţii peralungi ai viperei,

să nu le cadă o picătură din corosivul venin

pe piele. Cât l-au hrănit!

Zilnic le-au cercetat şi umplut pungile

pentru recoltare. Cel cu cârligu-n mână a dispărut.

Pe puntea de studiu, în lumina nopţii,

să-ncerce o călătorie pe sub reptilă?

                   Inocenţii se izolează în eşarfe albe,

ca o sămânţă în guşa păsării.

.

Împieliţatul

În piaţa oraşului, un om jupuit,

precum un iepure agăţat de un stâlp,

cu pielea trasă în jos, fără valoare,

ciuruită de un roi de alice.

Însă în pielea de om un altul trece

pe străzi, printre ziduri şi oameni.

O, Doamne, câte piei şi-o fi pus,

de nu poate nimeni să-l vadă!