COLONELU΄
E seară. Cel mic trebuie să urce. Sus îl aşteaptă baia, săpunul, şamponul, urechile, pijamalele şi … ştiţi voi ce mai urmează. Mama încearcă să-l convingă. Micuţul nu se lasă înduplecat.
- Mihnea, ridică tata ochii din telefonul în care analiza nişte oferte, după vreun sfert de ceas de parlamantări între puşti şi mamă, dacă fac un concurs între tine şi un melc: Cine ajunge primul la baie, pariez că melcul te bate.
- Eeeeiii??! Ridică puştiul sprâncenele până-n vârful frunţii. Se uită mirat dar şi curios să-şi dea seama dacă tata vorbeşte serios sau glumeşte. Am încurcat-o, gândeşte. Ca să mai destindă atmosfera, spune foarte serios:
- Nu te cred.
Opinia lui nu a avut efectul scontat. Tata nu pare să alunge norii şi tunetele. Ca să nu apară şi trăsnete îşi înghite vorbele în gând şi se îndreaptă spre scară. Până sus a şi uitat, dar în sinea lui îşi şi imaginează un concurs de melci pe dalele din curtea de la ţară, cu prietenul lui cel mai bun, Denis.
- Mamă, cât mai e până la vacanţă?
- O săptămână.
Cam mult, se necăji cel mic.
- Un weekend, ceva nu mai avem?
- Când să fie weekend-ul? În loc de miercuri sau de joi?
- În loc de – amândouă. Weekend-ul nu are două zile?
***
Vacanţaaaa!!! Zi de vară la mamaia, la ţară. Roşiile mamei Vio sunt înalte, cam cât cei doi. Astăzi e cam înnorat. Poate plouă mai târziu şi tataia nu mai trebuie să le ude cu furtunul. Atunci furtunul ocupă toată aleea din faţa casei şi se lăfăie pe ea ca un şarpe boa. Acum e liberă, e numai bună. E uscată şi curată.
- Trebuie numai să căutăm doi melci, propune Mihnea.
- De ce doi melci? Se minunează Denis.
- Pentru concurs. Mi-a spus tata odată, acasă, că ei sunt foarte buni pentru un concurs.
- Hai, nu mai spune… se miră şi mai mult Denis, copil de ţară.
- Hai, în roşii să căutăm melci, hotărăşte şeful.
- Treaba ta, eu în roşii nu intru. Dacă ne prinde mama Vio, iar mă pedepseşte numai pe mine. Tu scapi uşor.
- Bine, stai de şase. Mamaia e la magazin, la tanti Mariana, şi mama Vio e la biserică. Avem la timp…
Mihnea intră printre roşii şi pătunjelul ţipă din toate frunzele. Ceapa se poate ocoli, se vede, e mai mare, dar verdeaţa e la fel cu iarba, nu prea se deosebeşte. Treaba lui de pătrunjel. Caută, caută pe la rădăcinile de roşii, pe sub nişte frunze mai mari…
- Ce tot faci acolo? Se nelinişteşte Denis, acuş mă strigă mama, să-i dau apă lui Grasu΄. Nu-l auzi cum mai guiţă?
- Nu găsesc niciun melc, răspunde plin de năduf Mihnea.
- S-or fi dus la baltă.
- Ce să facă la baltă?
- Melc, melc, codobelc, Scoate coarne boureşti, Şi te du la baltă, Şi bea apă caldă
- A, da, uitasem: Şi te suie pe buştean, Şi manâncă leuştean…Nu ştii unde-i leuşteanul?
- Exact, leuştean. Cred că e ăla de lângă gard.
- Uite!!!! Ura!!!! Am găsit un melc. Strigă triumfător Denis. E al meu.
- Eu am zis întâi de leuştean, se bosumflă Mihnea. Şi mai întâi şi la-nceput e curtea mea. E melcu΄ meu.
Ca de obicei, Mihnea câştigă. Denis acceptă. El e de-al casei. Stă peste gard. Mihnea e musafir. Mai caută cei doi ce mai caută, dar în zadar. Melcii au dispărut de pe suprafaţa grădinii. Stau cu braţele încrucişate şi timpul trece… şi Grasu΄ guiţă.
- Ştii ceva? Se trezeşte Mihnea. Ţi-o dau pe Ţasta, broasca mea ţestoasă din lighean. Şi ea are casa în spinare. Nu-i nicio diferenţă între un melc şi broasca mea.
- Mi-o dai de tot? îndrăzneşte Denis.
- Mmmm… ţi-o dau de tooot …., până plec acasă, o lungeşte Mihnea.
- Când pleci acasă?
- Habar n-am. E vacanţa mare? Cred că ţine mai mult de o săptămână.
- Ce săptămână, mult mai mult, cred.
- Vezi că, dacă sunt mai multe zile decât într- o săptămână, trebuie să-i cumperi mâncare specială, se codeşte Mihnea.
- Unde se găseşte asta? Se interesează Denis.
- La magazinul special. Au şi pentru peştişori, şi pentru Nasser, şi pentruVévé, şi pentru Aki, şi Piţi…
- La noi nu este magazin de ăsta.
- Lasă că aduce mami, când vine de la Bucureşti. Hai să facem pista de concurs.
- Am eu nişte cretă în buzunar şi Denis scoate un capăt de cretă din buzunarele generoase ale pantalonilor scurţi, mult prea largi pentru picioruşele lui subţiri ca grisinele.
Cei doi trasează nişte linii, cât pot ei de drepte, care duc de la poartă până la stratul de micşunele albastre. Stabilesc frumos linia de PLECARE şi pe cea de SOSRE ( nu vă îngrijoraţi pentru un singur I mâncat din greşeală, cei doi abia au terminat clasa pregătitoare) şi plasează concurenţii pe locurile bine stabilite, după vreo cinci minute de negocieri.
Apoi preţ de o jumătate oră tot îşi încurajează concurenţii care mai de care mai insistent.
- Hai Mocu! Ţine drept!
- Du-te Ţasta!!
Concurenţii merg cum ştiu ei şi par cam speriaţi de gălăgia din jur. Trec peste linia demarcatoare, cad pe brazdă şi nu respectă deloc traseul. Puştii se străduiesc din răsputeri să-i menţină în cursă, dar concurenţii nu prea ascultă.
- Hai, încă doi paşi, Mocu!
Ţasta a căzut de pe dalele aleii fix cu burta-n sus. Până să o aranjeze Denis pe culoarul ei, Mocu a ajuns la SOSRE. Un URRAAAA!!! victorios se aude până la vişinii din vârful dealului. Nici n-au auzit când s-a deschis poarta A sosit mamaia. Fiecare şi-a pitit concurentul cât mai adânc prin buzunare, pe sub frunze.
- Deeeenis, ai dus apă la porc? Se aude de peste gard glasul unei mame ocupate.
- Mama! Am şters-o, am uitat de apă, se precipită Denis spre poartă.
- În casă, vine şi mamaia lui Mihnea cu idei ciudate, spălat mânuţe, schimbat hăinuţe, masa de prânz şi…
- Nu mă cuuuulc! Se strâmbă dureros puştiul.
- Nu deseeeeeneeee! Îl imită mamaia hotărât.
- Bine, fie, se resemnează cel mic şi intră amândoi în casă, dar numai o oră
- O oră şi jumătate, negociază mamaia Liliana.
- Nu! Se îmbufnează micuţul. E vacanţă! Tot cu program?!
Tataia se încruntă. De formă. Mihnea cedează, nu înainte de a-şi impune o ultimă doleanţă:
- Dar nu mănânc ciorbă!
- E supă galbenă cu fundiţe, n-ai cerut aseară?! Pentru cine s-a străduit mama Vio?! Se
zburleşte mamaia.
- Aaa, aşa da, admite cu generozitate băieţelul, vă fac o favoare şi voi mânca.
Mihnea are şi un interes în această „afacere cu favoarea”. Aseară a cam necăjit-o pe mama Vio. Mama Vio e mama lui tataia Victor şi grădina e paradisul ei. Cum să te joci cu mingea şi să nu rupi măcar două-trei răsaduri de vinete acolo, de probă? Aşa că, musai trebuie să manânce supa şi să o sărute pe mama Vio, când va veni de la biserică, să o laude cum ştie el mai bine.
Dar supa e chiar bună. Exact aşa cum îi place lui: galbenă, de găină, cu tăieţei sub formă de fundiţe.
- Mamaie, asta e Pestriţa sau Corcoduşa?
- E Pestriţa. Şi-a rupt piciorul în gardul de sârmă. A trebuit să o sacrificăm.
- Mmmmm…. E bună Pestriţa!
***
După-amiază. Soare, călduţ. A tras o ploaie rapidă exact cât a durat programul obligatoriu: masa, desenele, somnul. Cu un fursec în gură, altul în mână şi încă două în buzunare Mihnea iese în curte. Miroase a proaspăt, a iarbă udă şi… a joacă. Unde o fi Denis? Aşa, de unul singur, nu prea e distractiv. Tare ar vrea să mai facă un concurs. Dimineaţă s-au distrat pe cinste. Acum ar trebui să propună şi un premiu. Oare ce premiu? Am găsit, am două fursecuri în buzunar! Perfect!!
- Denis! Denis!
Denis nu doarme după-amiaza. Mai are doi fraţi mai mici cu care se joacă cât vrea şi cât poate, când nu mai are alt partener. Astăzi a avut şi un motiv în plus, a avut-o pe Ţasta. Era cât pe ce să se încingă o bătaie între cei trei. De la ea, de la Ţasta, evident. Cum l-aude pe Mihnea, cum o zbugheşte pe poartă şi, hop e în curte la acesta.
- Mai facem un concurs? întreabă Denis.
- Exact asta voiam şi eu să-ţi propun. Am şi un premiu. Uite! şi scoate din buzunar cele două fursecuri.
Lui Denis îi lasă gura apă. Prăjiturile mamei Vio sunt renumite pe toată strada, până la biserică şi chiar dincolo de ea.
- Ce-ai făcut cu Ţasta mea? întreabă Mihnea.
- E în buzunar. Uite-o!
- Hai să căutăm melcul meu! L-am lăsat aici sub frunza asta.
Melcul nu-i acolo. Poate la tufele de fasole?! Nu-i! Pe sub roşii? Nu-i!
- Ăsta-i crin, nu-i place crinul. O fi după leuştean din nou, spune Denis ca un adevărat înţelept.
- Hai şi sub leuştean!
Mocu… ia-l de unde nu-i!
- Ştii ce? eu cred că l-a mâncat Colonelu΄.
- Colonelu΄??!! E în curtea păsărilor, ce să caute în grădină?
- Am auzit-o eu pe mama Vio cum îl certa, că iar a sărit gardul şi-i strică roşiile. Stai, i-a zis că-i taie creasta, dacă-l mai prinde în curte. Tu dormeai.
- Da, cocoşii manâncă melci? se cam îndoieşte Mihnea.
- Oho, şi-ncă cum! Îţi spun eu că ştiu lucrurile astea, confirmă fără ezitare Denis.
- Hai la găini! Să vedem ce zice. Să-l studiem mai bine. Dacă a făcut aşa ceva o să… o să…se-neacă Mihnea de ciudă şi necaz, o să… Asta-i o… crimă! Ar fi de condamnat la moarte. Era melcul meu. Cum şi-a permis!?
Mihnea iubeşte animalele. Nicio gărgăriţă, niciun greieraş sau râmă nu trebuie ucis. Îi colecţionăm în sticluţe sau borcănele. Şi, deşi le iubeşte nespus, ele tot mor în coliviile de sticlă. Când va fi mare va fi „îngrijitor animalier”. E o crimă să ucizi animalele, dar nu mănâncă deloc legume şi fructe. Tot friptura din farfuria tatei e mai bună, dacă se poate, cu cartofi prăjiţi şi Ketchup.
Băieţii se uită prin gardul de sârmă la Colonel. Colonelul e cocoşul. Mândreţea orătăniilor. Ştie şi el chestia asta şi e fălos, nevoie mare! Merge ţanţoş cu pieptul înainte, cu coada înfoiată ca la parada militară. E frumos tare!
Colonelu΄ se uită la băieţi când cu un ochi, când cu celălalt de pe butucul de tăiat lemne.
- Ia spune, e adevărat că ai sărit gardul în faţă? îl ia la rost Mihnea de după gard.
Cocoşul nu pare că vrea să răspundă. Ciuguleşte liniştit o grăunţă, după ce i-a studiat şi i-a recunoscut pe cei doi puşti. Se vede că nu prea se teme de ei.
- Hei, nici nu răspunzi? E adevărat că l-ai mâncat pe Mocu, melcul meu din grădină? Ce-ai căutat acolo?
- Ce-l mai întrebi, se supără Denis. Nu vezi că nici nu-i pasă?! Hai să-l condamnăm!
- Cum să-l condamnăm? se minunează Mihnea.
- Uite-aşa, la-nchisoare pe viaţă. Ca-n filme.
- Da, ştii că ai drepate! Eşti condamnat la …
- Stai, că nu ai ciocănel!
- Ce spui, ce să fac cu el, întreabă Mihnea încurcat?
- Să spui şi să dai cu el în masă. Am văzut eu la un film!
- Aha, ai dreptate, dă-mi un ciocănel. Vezi în trusa de scule din magazie.
- Poate mă prinde nenea Victor şi-mi dă un ciocănel în cap de nu mă văd! se-mbufnează Denis. Du-te tu!
- Nu te vede, se uită la meci. Eu îl păzesc pe Colonel.
Denis n-are încotro şi aduce un ciocănel din magazie. Înarmat cu obiectul justiţiar, Mihnea decretează:
- Te condam la închisoare până… până când? se-ntoarce spre Denis cam încurcat. Nu prea îl lasă inima. Nici el n-ar vrea să-l ţină cineva închis în casă pe o vreme aşa de frumoasă.
- Cred că până mâine, zice Denis mai insensibil la problemele astea. Oricum, mâine dimineaţă le dă tanti Lili drumul la toate afară.
- Bine, fie, acceptă Mihnea. Te condamn la-nchisoare pe viaţă, până mâine.
- E în regulă, bine că nu l-ai condamnat la moarte. Închisoare pe viaţă, e bine. Până mâine e suficient se declară mulţumit Denis. Îl închidem în poiată.
Poc! Poc! Poc! Se aude ciocănelul în stâlpul portiţei. Colonelu΄ nici nu se sinchiseşte. Îşi supraveghează domeniul cu autoritate. Băieţii aşteaptă. Degeaba. Nu se-ntâmplă nimic!
- Şi acum ce facem? se întoarce Mihnea către prietenul său. Că ăsta nu se duce singur
la-nchisoare!
- Ştiu şi eu, se chinuie Denis să găsească o soluţie, hai să-l prindem!
- Crezi că putem?
- Vedem noi. Hai, până nu se termină meciul!
Cei doi intră tip-til în curtea păsărilor. Colonelu΄ nu se deranjează. Denis se apropie uşor şi haţ, l-apucă de două pene arcuite din coada lui de milioane. Surprins de inamic, Colonelu΄ se zbate, dă furios din aripi şi puştiul rămâne cu penele-n mână. Nu ştiu cum se răsuceşte sărmanul cocoş şi Mihnea-l prinde exact de aceeaşi faimoasă coadă. Colonelu΄ e militar, nu se dă bătut şi Mihnea rămâne şi el cu penele-n mână. Curtea de păsări a devenit un adevărat front de luptă. Băieţii atacă pe flancuri, dar iar câştigă Colonelu΄. Câştigă el bătălia, dar pagubele colaterale sunt însemnate. Frumuseţe de coadă a căzut pradă de război în mânuţele inamicului. Colonelu΄ a bătut în retragere şi s-a refugiat pe stiva de lemne.
La atâta hărmălaie, cotcodăceli şi chiote nu vă-nchipuiţi că mama Vio nu a mirosit ceva. Din uşă l-a şi văzut pe Colonel tocmai sus. Ce-o fi? O fi vreun dihor la găini. Mama Vio a uitat de reumatisme şi-ntr-o clipă e lângă gardul de sârmă. Să-i stea inima-n loc! Ce-i cu bietul Colonel? Unde-i coada – minunea-minunilor?
- Ce căutaţi aici, năzbâtiile lumii?! Ce i-aţi făcut Colonelului? Unde-i coada?
Băieţii stau spăsiţi cu câteva pene în mânuţe.
- L-aţi lăsat în fundul gol! Cum o să stea ditamai Colonelu΄ cu fundul gol în faţa găinilor? Vai de mine şi de mine, frumuseţe de cocoş!
- Mi-a mâncat melcul, răspunde bosumflat şi necăjit Mihnea.
- Ceeee?! Ieşiţi afară de aici să nu vă manânc eu urechile.
Băieţeii, instinctiv, au dus mâinile la urechi şi au ieşit din curtea păsărilor.
- Dacă află mamaia şi tataia…Vezi tu pedeapsă… De la mine te-ai ras pe bot de fursecuri! Altele nu mai vezi toată vara, se necăjeşte mama Vio! Asta e suprema supărare şi pedeapsă de care e capabilă.
Încurcat şi vinovat, Mihnea scoate şi fursecurile din buzunar şi i le întinde mamei Vio într-un gest spăsit de umilinţă.
- Ia-le şi pe astea!
Mama Vio se-nmoaie pe loc şi-ntoarce capul să nu i se zărească cele două boabe de rouă din gene care nu se ştie din ce cauză au apărut: de mila Colonelului sau de necazul celui mic.
***
A treia zi, după-amiază, pe băncuţa de la poartă patru picioruşe julite şi arse de soare se leagănă fără rost. Trei zile nu s-au întâlnit. A fost mai întâi judecata, apoi pedeapsa şi executarea. Toţi adulţii au votat, iar sentinţa a fost dată – fără ciocănel. A trecut. Acum posesorii picioruşelor ling cu poftă câte un cornet de îngheţată, rece şi dulce, de la tanti Mariana.
- Ce mai face Ţasta mea? I-ai dat de mâncare?
- I-am dat o frunză de salată.
- A mâncat-o, întreabă nedumerit Mihnea?
- Cred că da, se mişcă.
- Să-ţi spun un secret, se apleacă misterios Mihnea spre urechea prietenului şi tovarăşului de suferinţă.L-am găsit pe Mocu.
- Ei, unde?
- Azi-dimineaţă, mamaia a scos nişte morcovi, să-i pună lângă Colonel, la ciorbă.
- Şi, se arată extrem de curios Denis?
- Şi, dintre frunzele de morcov, cine crezi că scotea ,aşa uşor, câte un ochi, să nu fie văzut?
- Moocuu!
- Exact. Se simţea cam vinovat. Doar din cauza lui s-a-ntâmplat toată povestea. Nu?!
- Şi eram sigur că l-a ciugulit Colonelu΄, se necăjeşte Denis.
- Vezi, până la urmă, că tot l-am condamnat la moarte pe săracul Colonel, suspină cu tristeţe iubitorul de animale.
- Ai dreptate, dar putea şi el să spună ceva. N-ai văzut ce îngâmfat era?
- Da, asta cam aşa e, dar mama Vio a plâns după el. Nu mai are ea baftă în zilele care i-au rămas, de un asemenea cocoş. Cocoşul fermecat, picat din poveste, nu alta, repetă Mihnea cu multă înţelepciune vorbele mamei Vio!
- Şi eu cred, zise Denis, ştergând uşor cu limba ultima picătură de îngheţată de pe mânuţa nu prea curată. Ce-ai făcut cu Mocu?
- E în buzunarul de la blugi.
- Care blugi?
- Cei de dimineaţă cu Minioni.
- Ăia de pe sârmă?! sare în picioare Denis, cu ochii rotunzi de curiozitate şi îngrijorare.
Ca ars, Mihnea se ridică pe bancă şi cu ochii în lacrimi recunoaşte blugii respectivi, atârnaţi frumos pe sârmă. După cîteva minute, timp necesar pentru câteva lacrimi să ajungă până-n barbă, se aşază amândoi, bătrâneşte pe bancă.
- Na, că l-am condamnat la moarte şi pe Mocu…Suntem nişte criminali!
- Lasă, Mihnea, poate găsim altul!
- Alt Colonel?
- Nu, asta e exclus! Alt melc.
Fevronia Spirescu