mamele îmbătrânesc și de grija copiilor
la intrarea în labirint
numele rămâne afară
în bătaia din aripă a iernii/mâna
care ar trebui să-l culeagă într-un poem
scrie telegrame cifrate
către mai marii cetăților de sub ape
după plecarea mamelor
printre coastele multor copii
fluieră foamea soră cu moartea
dacă nu s-ar pierde numele atâtor mame
nu s-ar mai construi policlinici
și dacă mamele
ar pleca tinere și frumoase
însuși labirintul s-ar face templu
pe ai cărui pereți copiii și-ar lipi inimile
sub formă de pitici zâmbăreți
realitatea este că pentru monologul pieței de vechituri
s-au tipărit tone de tandrețuri
și burgul trăiește sub acest asediu
de-asta
o să mă internez un timp
să nu-i permit bolii să mă inunde
credeam că mă îmblânzesc mișcările de rotație
dar nu
ele doar îmi vând somnul adormiților de veci
când lumina prinde curajul sinucigașului de a-și alege
felul cum moare
alunecând grațios de pe boneta medicului
peste fața mea
***
mi-a plăcut să port negru
nu se vede cum îmbătrânesc celulele
cum le flutură vântul pe dedesubt
dar negrul hohotește
negrul se divide în peșteri
în asteroizii comici ai acestor timpuri
negrul se insinuează în penele păsărilor
și când se uită dumnezeu la noi
o face cu ochiul lui cel negru
sunt sigură de asta
cum sigură sunt că mâine va fi o zi mare
atât de mare încât o să stăm în irisul ei
tolăniți
și fără nicio dorință
***
priveam pe geam lumina cum se înfășura pe crengi
când a urcat
trenul încetinise poate chiar se oprise
cât să treacă prin tâmpla unui greier
nu am știut de prima dată cine este
s-a așezat alături
m-am strâns în mine să n-o ating/ apoi
au început să curgă din ea
ca printr-un cep
tot felul de oameni
bătrâni şi tineri
femei borțoase/ ori
femei cu prunci în brațe
călugărițe sau curve
soldați sau ostatici
fiecare își căuta locul
am vrut să cobor
o mie de brațe m-au tras înapoi
am vrut să-mi arunc bagajul pe fereastră
o mie de brațe l-au prins
privirea ei căzuse pe mine
o mie de ochi mă ardeau
ea nu spunea nimic
voia să mă nască
şi eu nu
***
în noaptea aceea nu avea nimeni nicio fiolă în care să suflu
eram atât de singură încât
auzeam cum se desfac din gânduri cuvintele
ca nişte alune sărate din coajă
cum se dau peste cap şi cad pe hârtie cu sensurile frânte
pe masă paharul gol îşi făcea curaj să se spargă
de colţii acelei tăceri nesfârşite
nici sticla rămasă cu pântecul plin nu-l mai atrăgea
nici urmele rujului pe buza groasă
cioburi levitau prin camera foarte ameţită
pe insule mici de aer încins
eram atât de singură doamne că nici măcar cioburile
lucind prin întuneric în geometrii aleatorii
nu mi-au făcut loc
aş fi vrut o fiolă să suflu să suflu
cât să-mi pară
că verdele este o culoare de vis
Gela Enea