Conac și parc nobiliar de agrement; Satul Mănăștur, comuna Vinga; Autor necunoscut; Conacul dispărut, parcul degradat.
În Mănăștur, gosodăriile se desfăşoară pe colinele formate de Valea Slatinei, pârâu numit de localnici, ca peste tot în Banat, Beghei. Spre nord, familia Izdenczi, devenită în 1797 proprietară a domeniului, şi-a construit un conac, care a servit atât ca locuinţă familială cât şi sediu al unei gospodării economice, cu caracter agricol. Prin poziţie, imobilul domina intregul teritoriu, putând fi zărit, alături de anexele sale încă din depărtare. Locul era pitoresc, iar stilul neoclasic al vremii îi dădeau o notă aparte prin simetria, armonia şi echilibrul construcţiilor ridicate pe un singur nivel. Tot atunci, o suprafaţă de aproape cinci hectare, a fost amenajată în scop agremental cu arbori şi arbuşti ornamentali. Astăzi este greu de distins vre-o regulă clară în organizarea peisageră a acestui loc de agrement nobiliar. Cauzele dispariţiei lui şi când s-a produs aceasta sunt necunoscute. Zidurile sale, ce puteau fi zărite mult timp pe punctul cel mai înalt al zonei, lângă drumul ce duce spre localitatea Gelu din județul Timiş, s-au tocit de vreme. Nu se cunosc fotografii, iar primele cercetări ştiinţifice, au fost făcute abia în 1987, de profesorii Aurel şi Duşiţa Brebu, din Mănăştur. Atunci au fost identificate, pe această suprafaţă, 517 exemplare, aparţinătoare la 43 specii ale unor arbori şi arbuşti, de provenienţă locală și exotici. Ulterior, obiectivul considerat valoros din punct de vedere ştiinţific, mai ales prin fondul său genetic deosebit, a atras atenţia şi altor cercetători din domeniul forestier şi botanic, aşa cum au fost: dr. Zeno Oarcea, dr. Aurel Ardelean, dr. Corneliu Maior, dr. Ioan Don şi alţii. Opiniile lor au fost unanime, în a aprecia condiţiile staţionare deosebite şi implicit, necesitatea conservării colecţiei dendrologice. Spre sud, în partea unde se află construcţiile actuale, parcul are un caracter mai prelucrat din punct de vedere peisager. Acolo se află, un interesant pâlc de arbori, constituit atât din specii locale comune: tei, arţar, frasin, cât şi exemplare monumentale din plante exotice, care prin siluete, dimensiuni și nuanțe cromatice anotimpurale diferite dau farmec parcurilor, aşa cum sunt: alunul turcesc, salcâmul japonez, bradul argintiu, platanul, taxodium. Spre vest, suprafața are un predominant caracter forestier, cu o compoziţie de tei, paltin de câmp, castan porcesc, jugastru. Se găsesc şi câteva specii exotice, valoroase prin vechime şi frumuseţe, cu grosime apreciabilă şi înălţimi de peste 20 m aşa cum sunt: alunul turcesc, pinul negru şi roşu, salcâmul japonez. Impresionează mai ales câţiva stejari seculari, în amestec cu arţari şi diverse răşinoase. Acestea sunt grupate mai ales în apropierea ruinelor vechiului conac, ale căror urme nu se mai pot distinge decât foarte greu. Deşi din punct de vedere ştiinţific şi peisagistic, are o certă valoare vechiul Parc a rămas în paragină. Semnele îmbătrânirii şi ale dezinteresului se observă la tot pasul, deși ar putea oferi o bază științifică și de recreere apreciabilă.
