Corabia deșertului – Călin Miclăuș

Corabia deșertului

Sahib Sifà-i al zării,

Purtat de armatan,

Un scorpion al mării,

Și-al vântului vultan.

Cu mateloți de frunte,

Pe arbori, văzători,

Luntrași voinici în vintre,

Prin valuri, călători.

[…]

Cel orizont al lumii,

Îi cheamă în pustie.

Nici vuietul furtunii,

Nu poate să îi ție.

Nisipul îi așteaptă,

Dormind nepăsător.

Nu-i cale înțeleaptă,

Prin soare arzător.

-Voi mateloți netrebnici,

Ce pânzele-ați lăsat!

Cel vânt de Doamne-ajută,

Prin vele v-a scăpat!

De vânt e mângâiată,

Nisipului spinare,

Ce le zâmbește, iată,

Cu răcoroasă boare.

-Și voi luntrași, voi leneși!

De viață istoviți!

Vâslele, n-ați rupt încă?

Prin dune, nu goniți?

Se unduia nisipul,

Trândav, neîncetat.

Din soare-i este chipul,

În dune arătat.

-Voi văzători, vi-s loaze!

Tot spre miraje-ați mers.

Și v-ați ferit de oaze,

Tot ce-ați văzut, s-a șters!

La orizont zâmbește,

Deșert scânteietor.

Cer și pământ unește,

Al lumilor cotor.

-Și voi rechini de pustă,

Din cârmă ce mușcați!

Timona mi-e injustă.

Din drumul meu, plecați!

Nisipul, moale apă,

Corabia-mpresoare,

Bucată cu bucată,

Își mușcă-n ea, cărare.

Ș-acolo-i orizontul,

Între nisip și cer!

Sahib Sifà sărmanul,

Al zării cavaler,

Cu ochiul stins se uită,

La ce e jos, și sus.

Până la vrută cută,

Nisipul l-a răpus.

[…]

Corabia-ngropat-o,

Deșertăciunii vânt.

În dune, scufundat-o,

Să-i țină de mormânt.

Călin Miclăuș