Corabia deșertului
Sahib Sifà-i al zării,
Purtat de armatan,
Un scorpion al mării,
Și-al vântului vultan.
Cu mateloți de frunte,
Pe arbori, văzători,
Luntrași voinici în vintre,
Prin valuri, călători.
[…]
Cel orizont al lumii,
Îi cheamă în pustie.
Nici vuietul furtunii,
Nu poate să îi ție.
Nisipul îi așteaptă,
Dormind nepăsător.
Nu-i cale înțeleaptă,
Prin soare arzător.
-Voi mateloți netrebnici,
Ce pânzele-ați lăsat!
Cel vânt de Doamne-ajută,
Prin vele v-a scăpat!
De vânt e mângâiată,
Nisipului spinare,
Ce le zâmbește, iată,
Cu răcoroasă boare.
-Și voi luntrași, voi leneși!
De viață istoviți!
Vâslele, n-ați rupt încă?
Prin dune, nu goniți?
Se unduia nisipul,
Trândav, neîncetat.
Din soare-i este chipul,
În dune arătat.
-Voi văzători, vi-s loaze!
Tot spre miraje-ați mers.
Și v-ați ferit de oaze,
Tot ce-ați văzut, s-a șters!
La orizont zâmbește,
Deșert scânteietor.
Cer și pământ unește,
Al lumilor cotor.
-Și voi rechini de pustă,
Din cârmă ce mușcați!
Timona mi-e injustă.
Din drumul meu, plecați!
Nisipul, moale apă,
Corabia-mpresoare,
Bucată cu bucată,
Își mușcă-n ea, cărare.
Ș-acolo-i orizontul,
Între nisip și cer!
Sahib Sifà sărmanul,
Al zării cavaler,
Cu ochiul stins se uită,
La ce e jos, și sus.
Până la vrută cută,
Nisipul l-a răpus.
[…]
Corabia-ngropat-o,
Deșertăciunii vânt.
În dune, scufundat-o,
Să-i țină de mormânt.
Călin Miclăuș
