1903 – Potrivit raportului poliției, la Mișca și la Zerindul Mare, se țineau adunări ocazionale, în grupuri de 8-10 persoane, care discutau despre situația, grea a poporului muncitor susținându-se că remedierea acesteia se poate face doar atunci când, fiecare familie va primi câte 2 jugăre de pământ (1 ha), pentru fiecare copil. Se aprecia că un alt remediu al acestei situații jalnice era angajarea oamenilor la Domeniul din zonă al arhiducelui Iosif Habsburg, cu un salariu zilnic de 4 coroane iarna și 10 coroane vara. Cei prezenți la adunări, mai amenințau că dacă domeniul, împotriva căruia se îndrepta mișcarea, nu va accepta una din solicitările lor, atunci vor îndrepta coasele ca în 1848 și vor înfăptui revendicările lor cu forța, a doua zi de Paști, după Congresul Partidului Social-Democrat – Reorganizat, de la Salonta.
1912 – Relatând despre greva muncitori de la secțiile de turnătorie din Arad, ziarul Vas es Femmunkasok lapja, a explicat motivele acesteia prin faptul că grviștii au încercat să determine direcția din Industria Fierului și de la Fabrica de vagoane să nu mai facă rețineri din salarii. Întrucât această solicitare nu a fost luată în seamă, muncitorii au încetat lucrul, iar poliția s-a pus imediat în mod josnic în slujba directorului Gedeon, care și-a încălcat cuvântul și a dizolvat căminul de grevă, adică locul unde se adunau muncitorii. Mai mult relata ziarul unul din tovarăși, pe baza minciunilor lui Gedeon a fost condamnat de Judecătoria contravențională la trei zile de detenție și 60 coroane amendă, pe motivul că a lămurit un coleg să nu reia lucrul și să fie un spărgător de grevă, personaj urât de toți colegii. Tratativele nu au dus la rezultate pozitive, deoarece fabricanții vor să concedieze agitatorii susținând că există suficienți spărgători de grevă și că pe această cale pot înfrânge rezistența muncitorilor. Tovarășii, neclintiți în hotărârea lor susțin și pe mai departe drepturile cerute..
1941– Ziarul arădean Dacia, a publicat câteva date referitoare la populaţia judeţului Arad, care la sfârşitul anului 1940, a ajuns la 338.700 locuitori, din care: români – 228.703, germani – 45.974, maghiari – 45.500, evrei – 1.573, alţii – 16.717, nedeclaraţi – 233.