Cuibul de rândunele

Cuibul de rândunele

                Băiețelul de numai  trei ani se trezea zilnic în cântecul vesel al familiei de rândunele.

Elegantele păsări, îmbrăcate mereu în costumele  lor de concert, erau ființe cu totul încântătoare. Încântătoare prin cântul lor primăvăratic și optimist, prin neobosita dispoziție pentru conversație, prin comportamentul lor. Și unde mai pui, că își purtau fracul negru, cămășa albă și papionul brun-roșcat, ca steaua din frunte, chiar și la treabă?!  Statornice, căutau îndelung un loc potrivit în care să se așeze pentru totdeauna. Se întorceau la el, cum te întorci acasă după o lungă călătorie făcută departe.

                -Țivi – țivi, țiu -țiu, uit – uit,  răsuna matinal cântecul invitând la  trezire.

                După ce și-a frecat pleoapele cu pumnii, copilul și-a îndreptat privirile  spre geamul din dreapta sa, unde în colțul de sus, cele două rândunele se întreceau în gospodărit și ciripit. Acum reconstruiau și curățau cuibul  părăsit din toamnă-n primăvară. În timp ce lucrau la reparații, ”șușoteau„ continuu.

Surprinzător, la fel de harnic precum lucrau.

                Atras de agitație, voinicul s-a repezit din așternut direct spre zgomotul din afara camerei. Reacționa în prezența rândunelelor, ca și când  și-ar fi amintit  de ele, deși era foarte mic. Cu mâinile prinse de pervazul ferestrei, urmărea în tăcere dansul păsărilor. Ochii lui curioși le urmau zborul. În răstimpul  în care  lipseau de la cuib, aștepta cu nerăbdare, studiind mereu de la un capăt la altul, bucata  de cer permisă de sticlă. Privirea lui căprui se deschidea larg, sprâncenele se ridicau  nedumerite, iar colțurile gurii coborau într-o întrebare neformulată. Dacă așteptarea se prelungea nefiresc, în ochii copilului coborau două umbre , iar buzele îi tremurau ușor. La revenirea zburătoarelor, chipul i se lumina. I se aprindeau două luminițe în iriși care se  extideau  pe toată fața, ca două ochiuri tulburi de apă. Apoi țopăia fericit lăsându-se pe vine și revenind la nivelul pervazului ce-i ajungea până la bărbie. Ca să-și manifeste total bucuria, își lovea una de alta palmele mici și cărnoase, răsfirându-și degetele, într-un fel de aplauze nearticulate și moi. La acestea se adăugau  țipetele bucuroase care însoțeau mișcările corpului său.

                Încet-încet, copilul a învățat că pentru el exista o perioadă de așteptare când păsările își căutau hrana. În acel timp, se îndepărta de geam, alerga prin cameră imitându-le zborul și se foia până își vedea vecinele de apartament acasă din nou, trebăluind încântate. Cât ele lucrau, stătea smirnă și le urmărea atent, atent de tot. Hărnicuțele în frac, cu un chef teribil de treabă, aduceau pământ, îl umezeau  în pliscuri și amestecându-l cu paiele, crenguțele, penele găsite, își  zideau casa. Sprijinindu-se cu picioarele pe lateralul cuibului, folosindu-și doar ciocul, făceau o  inginerie perfectă.

                -Țiu – țiu, țiu- țiu…cântau.

                Micul proprietar nu pricepea mare lucru din trebăluială, dar era de-a dreptul fermecat de prezența și de ciripitul păsărilor. Păreau să se simtă bine și pe deplin  hotărâte să rămână acolo. Acest sentiment îl mulțumea tare și-l făcea să se manifeste gălăgios. Ca păsările. Puștiul își țuguia buzele ca să-și crească și el un cioc, se proptea de pervaz și imita, mișcând capul, așezarea  lucrurilor aduse la construcția cuibului. Până toamna, când părinții părăseau  țara alături de  odraslele – părinți devenite apte de călătorie, cuibul cu rândunele era o bucurie pentru el în fiecare zi.

                A descoperit apoi o altă minune: cea a hrănirii puilor! Neastâmpărați și parcă mereu înfometați. Dornici să înfulece fără oprire. Erau în întregime patru  guri mari, mari deschise, din cauza cărora  trupurile nu li se mai vedeau. Patru găuri negre mărginite de dungi portocalii. Și ce forfotă făceau când sosea unul dintre părinți cu bucate!

                -Țiu- țiu, țiu- țiu – strigau puișorii!

                Tare i-ar mai fi prins copilul în palme să-i liniștească. Și să vadă el de unde veneau țipetele acelea, cum le funcționau ochii și de ce aveau corpurile acoperite cu puf negru?!

                Matei creștea alături de puii de rândunică. Cele adulte îl recunoșteau, se înțelege! Nici nu se mai sinchiseau că la câțiva centimetri de ele, de după geam, le vorbea și le privea dimineață după dimineață. Între ei s-a legat astfel o prietenie minunată. Îi înțelegeau parcă și vorbele. Mai ales dacă erau însoțite de anumite gesturi.

                -Hai să ne jucăm țiu-țiu…le chema.

                 Ele îi făceau viața mai frumoasă.

                Dar într-un an, niște meșteri au înlocuit  geamul cu unul modern. Odată cu vechiul geam s-a rupt o parte din vechiul cuib. Și de atunci lucrurile au luat-o aiurea. Zadarnic și-a mai așteptat Matei prietenele să-l refacă la venirea în țară. Asta nu s-a mai întâmplat! Dimpotrivă! În loc să se așeze la adăpost,  apropiindu-se de el deveneau  deosebit de neliniștite. Se învârteau în preajmă, zburau  țipând strident și neobișnuit, mișcându-se deasupra-i în cerc. Veneau din nou, dar se îndepărtau rapid, ca și când din fosta casă le pândea un mare pericol. Degeaba le striga copilul – acum vorbea bine!- și le spunea ce-ar trebui să facă ca să-și recâștige casa, le îndemna  să se mai odihnească, că tare erau obosite de atâta zbor…, ele nu-l ascultau. Făceau o zarvă incredibilă. Chemaseră și alte surate. Împreună veneau să cerceteze cuibul și apoi se retrăgeau intrigate, rotindu-se pe lângă el…Nici vorbă să se mai  așeze să cuibărească.

                Băiatul era îngrozit.Tot invitându-le acasă, la un moment dat a deschis geamul  încercând să fie mai convingător. Vorbind și gesticulând. Eforturile lui, însă nu au dat roade. O jumătate de zi s-a repetat același spectacol neînțeles al rândunelelor până când, după o ultimă apropiere, au dispărut. Pentru totdeauna.   

                Matei a mai sperat și primavara următoare că rămășițele de la geamul său vor fi prefăcute în cuib. Dar păsările cele elegante, frumoase și vesele nu s-au mai întors.

                Plânsul și întrebările copilului n-au avut nicio alinare, cu toate strădaniile părinților. Acum vederea rândunelelor îi producea suferință. Chiar și ciripitul. De aceea le evita. Nu înțelegea de ce rândunelele l-au scos din viața lor. Tristețea lăsată în cuibul  stricat și-n sufletul copilului a persistat îndelung  ca ceața de toamnă.

                Vremea a trecut. Și-n anul următor, zilele și fața puștiului s-au înseninat iarăși. La geamul lui, demult părăsit, și-a făcut apariția…o pereche de porumbei.

  Lucia

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.