Culduşii -Valeriu Ilica

Culduşii (fragment)
Orice sat, fie el cât de mic, îşi are rânduielile şi obiceiurile lui: unele vechi, de când e lumea lume, altele mai noi, dar toate drepte, bine
aşezate, cunoscute şi respectate de toţi. Govojdia şi govojdanii nu puteau fi altfel, de vreme ce oamenii se ştiu de mici, împart aceleaşi
bucurii ori necazuri şi nu de puţine ori petrec, suferă, se ajută ori lucră laolaltă.
În ziua cu ospăţul, Ilie al nostru, ferchezuit ca un belfer, se înfăţişa la casa miresei, aşa cum fusese învoiala. De câteva ori, o luase
cu el şi pe Angela. Ştia că-i face plăcere să se plimbe cu birja, iar dacă tot avea treabă, de ce să nu-i facă şi fetei hatârul? O aşeza în spate, pe un iliş de piele, parcă anume pe locul unde, gândea în taină fata, va să fie cândva şi ea mireasă. Fără să scoată un cuvânt, Angela îi mulţumea doar cu privirea-i supusă şi smerită. Aranjată cu grijă şi îmbrăcată cu gust, părea mai proaspătă şi mai cuminte decât este. Avea o faţă fără cusur, de culoarea piersicii coapte, ochi albaştri, mari şi minunaţi, genelungi, uşor arcuite şi priviri catifelate, blânde ca o mângâiere. Era numai zâmbet, azur şi lumină. Hotărât lucru, zeii fuseseră mai buni şi mai darnici ca de obicei cu acest suflet frumos, de-o castă frumuseţe.
Ajungând binişor şi totdeauna la vreme, Ilie trăgea în faţa porţii, oprea caii şi-şi ajuta odorul să coboare. Angela îi mulţumea din nou,
zâmbindu-i cu toată graţia şi gingăşia unei copile de vârsta ei. Fălos de felul lui, mulţumit şi mândru de fata sa, Ilie se urca din nou în birjă şi aştepta să apară mireasa.
Abrăcăliţi ca la carte, frumos ţesălaţi, cu copitele unse şi cozile legate, Vânătu şi Suru fornăiau pe nări, scuturau din cap şi băteau din
picior, nerăbdători să-nceapă ospăţul. Parcă atunci fuseseră scoşi din şcatulă. Un gângurit de tobă şi-un prim acord de alămuri îi făceau să tresară. Ciuleau urechile, îl căutau din priviri pe Ilie şi aşteptau o comandă, scoţând un nechezat domol. Curând începea o ruptă sau o învârtită, semn că mireasa-i dichisită şi gata de plecare. Era momentul în care Porâmbu punea frâiele în loitră, cobora din birjă şi, cu clopu tras pe ochi, rostea poruncitor:

-Dans, Surule! Dans cu tata!

Şi calul, un armăsar superb, un exemplar frumos, de-o rară frumuseţe, aş îndrăzni să zic de-o frumuseţe pură, ştia ce are de făcut.
Îşi încorda gâtul gros şi puternic, muşca sălbatic din zăbăluţa de-alamă strânsă cu lanţ pe sub barbă şi-ncepea legănat: întâi cu picioarele din faţă, apoi uşor-uşor şi cu cele din spate. O nouă învârtită sau o mărunţică îl făcea şi pe Vânătu să intre în horă:
-Aşa, şa, şa, şa! – îi da curaj Ilie, privindu-l cu drag şi netezindu-i coama rebelă ce se revărsa valuri-valuri de-o parte şi de alta a
grumazului scurt şi vânjos ca o ceafă învârtoşată de taur.
-Uşor cu tata – îi potolea discret Porâmbu, văzându-i cum se avântă din ce în ce mai sprinteni, mai eleganţi, mai graţioşi, ca două
mândre balerine, dar de categorie grea.
În treacăt fie zis, era o adevărată plăcere să stai pe margine şi să-i priveşti:
-Ui, că mor de dragul lor! – se pornea atunci ca o viforniţă Sanica, omenindu-se cu Şpoaca dintr-o sticluţă cu pălincă.
-A bună seamă şi fire-ai sănătoasă! – adeverea bătrâna, trăgând un gât de-o apuca sughiţul. Ne luarăm cu caii şi uite că uitarăm de mireasă, deşi noi, suratele tustrele, venirăm mai cu seamă ca să vedem mireasa.
-Da‟, unde te grăbeşti? – o tachina Maxoaie, făcându-le cu cotul la Mitra şi Macrina.

-Niciunde! – chicotea bătrâna. Nu ne mişcăm d-aci, până se-ntoarce birja cu Vânătu şi Suru de la cununie, că noi, văzurăţi voi, surato, venirăm mai cu seamă ca să vedem mireasa – şi mai trăgea o gură de palincă.
-Chiar aşa! – încuviinţa Maxoaie. Amu eşti tu muiere cumsecade.
-Hai, ţine c-o plăcintă! – adăuga degrabă, văzând-o îmbujorată şi cu sticloanţa-n mână.
-Stai moale! – râdea cu chef surata, dând tava cu pişcoturi la o parte. Nu mă grăbi sau ce, vrei să mă chercheleşti?! Ce zici, Sanico,
greşesc sau n-am dreptate cu pişcoata?!
-Dă-le pace şi nu le lua în seamă pentru atâta lucru! – îi şoptea Sanica la ureche, trăgând şi ea vârtos din iaga cu tărie. Zici ca ele şi faci
cum ştii că-i bine.
-Nuu!! răspundea Şpoculeana, mai trăgând o gură şi tuşind înecat printre sughiţuri. Lasă-le, foc să le fie. Cine se ia după nişte beţâce?

Valeriu Ilica