nopțile în care adorm fără să mă recunosc
motto: pentru că fără să știu am învățat să fiu tu
așezam pietrele în formă de cerc pe coama unui deal
în fiecare dimineață la fiecare miez de zi
și uneori
dacă ne mai rămânea timp
la apus
iar pe Dumnezeu la mijloc
verde ca un matelot
să țină direcția prin viforul din iarba dată-n pârg
explodam la fiecare atingere și din tălpile fierbinți
țâșneau inorogi în galop
când spre inima ta
când spre a mea
de parcă cineva ne-ar fi cunoscut toate
cercurile Sarmizegetusei
se făcea că eram atât de îmbrățișați încât
Dumnezeu ne-a pus o lespede pe creștet
să nu ni sfărâme sângele
în clipa când te-am recunoscut
***
alt poet
culege-mi toamna aceasta târzie de pe degete
şi arunc-o
cu păsări cu tot pe buzele mării
să soarbă ea ultimul drob de sare rostogolit
peste pomeţii violeţi ai timpului
scufund-o până atinge cu genunchiul nadirul inimii
tăcerea care se va lăsa
va avea destul loc să crească în mine
alt poet într-o altă armonie ridicând stoluri de cuvinte
pregătite să înflorească lumina până când
în sfârşit va fi auzită
***
cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat
plouă de ceva timp cu aripi de păsări
din scheletul lor răsar
la fiecare treizeci de minute de cenușă
poeți orfani
soarele își ascute colții în barele de oțel ale zilei
așezate piramidal susțin o civilizație prezumtivă
peste care se așterne noaptea ca o maladie cronică a singurătății
și nu-mi mai e poftă de zbor
semăn tot mai mult cu bătrânul Santiago –
mă zbat ca un salao în plasa destinului
incapabilă să renunț la peștele cel de toate zilele
din care să-mi hrănesc muza –
pe podul plutitor cineva așteaptă cu timpanele oarbe
terapia miraculoasă a florii de lotus mimând un requiem
de cealaltă parte a pământului
un oraș șchioapătă
din lipsa poeziei
***
tendințe
iau pâinea în mâini neîmpărțită pare o colivie
de adunat păsări fără stăpân
frica se linge pe degete
este vremea ei
cuțitul rană pe fruntea cerului îmi arde palma
nu mă decid să tai în carne vie sau să stau deoparte
cum Dumnezeu uneori la masa tăcerii
privind foamea când străpunge fiecare piele cu care
ne-am îmbrăcat sufletele
doar pentru că în trend este să fii ateu
iau poezia în mâini neîmpărtăşită pare o colivie
cu gânduri oarbe
îmi tai inima adânc
adânc… până când din ea curg păsări
apoi oameni cu o singură religie
poezia
***
Într-o limbă sacră
Despre dor nu se poate vorbi decât în taină,
cu buzele și aripile strânse în jurul inimii,
doar mișcând pleoapele prin limpezimea unei lacrimi
și fluturarea libelulei în suflet,
stând în genunchi în fața icoanei
înflorită de crini până la suspin.
Despre dor nu se poate vorbi decât
într-o limbă sacră prin care iubirea
preface într-o pasăre rară cuvântul.
***
Încă o dimineață carantinată
Cum trece vremea dintr-un plan în altul
pe genunchii timpului tăvălit –
la fiecare popas din cele nouă mai sare câte o atingere!
Din pielea mea despicată
curg cuvinte ca din patimile Hristosului sânge viu
amestecat cu diluviile patimilor noastre ontice.
Mă trezesc gândindu-mă la tine
ca și cum ai fi un fel de tot și toate,
văzutul și nevăzutul
căruia îi mulțumesc pentru încă o dimineață,
fie ea și carantinată.
Cămașa de forță-mi cade de pe sâni,
mâinile-mi curg în clepsidră
golite de mângâieri;
în clipa de întretăiere a destinului,
strivesc lacrima
de zidul lumilor paralele dintre noi.
Lângă mine, o pasăre își coase aripile
încă de la răsărit.
***
Verde crud
Învăț să visez verde de tine
de mine
și totuși e toamnă,
culori acaju mă-mbracă în inimă
alte nevoi dezbracă
din cuget.
Mă îndemni să visez verde
ca ultimul paparadis
din secundă
gură de speranță
înaintea destinului.
Îndrăznesc să cred că ești
la fel de ințelept,
la fel de iertător
pentru tot ce nu am știut să fiu
până la verdele crud al sufletului tău.
Mihaela Meravei