De sărbători
bunica îmi făcea din cer
cearşafuri
În seara acesta
când mi-am amintit
am îmbrăţişat-o
nu cu două braţe
ci cu mii de cuvinte
Vine o vreme când toate se schimbă
bunicul meu – ţăranul
punea luna pe butuci
să o spargă în surcele
iar eu – acum – poetul
în fiecare noapte
duc o carte în grădină
şi o îngrop
într-o floare
*
Voi, toţi, unde sunteţi?
Eu stau în centrul acestui oraş-labirint şi ştiu
am 1001 de vieţi.
Pe toate le trăiesc acum
în prima zi de după sfârşitul lumii.
Încă port vina tuturor celor vii
ca pe o amprentă uitată
în golul acesta al minţii
în spaţiul rămas între visuri şi virusuri.
Învăţ noul alfabet.
Sunt captiv în colţul ascuns al oraşului
suspendat în aer
ca într-o pasăre
ghemuit în această carte
copac de fum
şi lumina oamenilor
mă înfloreşte.
*
Pentru mine, totul este acum imaginar
Ce mai rămâne din mine
când trupul tău frige
şi lumina îţi decupează fin
conturul proptit de aerul întărit?
Mai rămân doar rădăcinile cu flori
întunericul care se risipeşte
prin ceasurile unde timpul se topeşte
picătură cu picătură
soarele cu burta plină şi caldă
şi cărţile noastre împuşcate
din care curge acum
cerneală înroşită
*
Oraşul tatuat
Din balconul meu
mă uit în balconul tău
iar tu
din camera ta te uiţi
în blocul vecin
de unde şi personajul
de acolo priveşte în următorul loc
cu ferestre
până se epuizează tot traseul.
Dacă totuşi cineva lipseşte
vom pune un portret în locul lui
cu ochii fixaţi spre o fereastră
la care stă un alt tablou
imperceptibil.
Uite aşa
pânza de păianjen creşte în fiecare zi.
Suntem tot mai mulţi.
În loc de blazoane avem etichete.
Noi suntem reţeaua
tatuajul acestui oraş
de hârtie.
Ionuț Calotă