Adrian Alui Gheorghe, scriitor, publicist, profesor univ. dr.
De Ziua Culturii Naționale, câteva considerații:
1. Cultură fără politică, da, se poate; dar nu se poate, în nicio situaţie, politică fără cultură; România a încercat această variantă, a unei majorităţi a politicienilor fără cultură, atât în perioada de până în 1989, dar, dureros şi în perioada de după 1989, până în zilele noastre; rezultatele se regăsesc în modul nostru, al tuturor, de a ne accepta condiţia.
2. Cultura democraţiei este obligatorie pentru o societate, dar nu există, în nici un context democraţia culturii. În cultură avem nevoie de „tirania” valorii care nu se negociază, se impune.
3. Fără cultură naţională nu putem pretinde că/ să avem istorie naţională, economie naţională, independenţă naţională; când nu vom mai vorbi de cultura română, ci vom vorbi de variante mai complexe, gen cultură europeană identitară sau chiar cultură universală globalizată, vom fi doar o populaţie care va ocupa locul în care va fi trăit cândva poporul român; ne vom hrăni, dar nu vom mai şti cine şi unde suntem.
4. Statul care nu investeşte în cultură e ca grădinarul care vrea să culeagă fără să samene; se va trezi, în final, cu palma goală.
5. În vremuri belicoase, eroii sunt cei care luptă cu arma în mână, care mor pentru o idee, care se sacrifică pentru patria lor. Exemplele sunt nenumărate în istoria recentă, în istoria mai veche. Artiştii, ca şi sportivii, sunt eroii unei naţii în vremuri de pace. Trebuie să li se acorde aceleaşi onoruri. „Câmpul” simbolic al artei lasă în urmă multe, foarte multe victime, ca în câmpul vizual să apară câteva nume, câteva identităţi conturate. Altfel vom spune precum poetul altădată: „Credem că suntem o ţară şi adevărul e că de abia suntem un peisaj”.
11 ianurie 2023
*
Alexandru Ruja, profesor univ. dr., critic, istoric literar
Fiind sărbătorită la început de an, Ziua Culturii Naționale ar trebui să germineze pe parcursul întregului an, dar și într-o mai largă perspectivă, prețuirea la cote înalte a tezaurului cultural/literar pe care îl are țara noastră, să stimuleze dorința și capacitatea de creație pornind de la îndemnul pe care îl dă nivelul valoric al creației eminesciene. Dificultăți pentru cultură, mai mari sau mai mici, mai intense ori mai estompate, au existat în toate timpurile, dar nimic nu a putut opri manifestarea forțelor creatoare, pentru că oamenii de cultură au avut clară conștiința forței culturii, care este singura ce poate să învingă timpul și să activeze neuitarea. Ne amintim și astăzi cu emoție de opera poetului nostru nepereche, păstrătoare peste timp a unei tradiții, dar și deschizătoare a lumii literare românești spre modernitate și o punem mereu în lumina nestinsă a unui ideal cultural. Prin opera sa, Eminescu a știut să așeze literatura pe un înalt piedestal valoric și să modeleze conștiința literară pentru ca aceasta să poată urma un drum ascensional prin diverse epoci în care cultura/literatura română s-a manifestat de la el încoace. Eminescu a înțeles cultura ca un liant între spații culturale diverse, iar opera sa poetică rămâne un exemplu al modului în care literatura română a intrat în marele ritm creator al literaturii europene.
Opera poetică a lui Eminescu este vizionară, de amplitudine tematică, de complexitate stilistică, de o mare varietate a motivelor. Aș aminti acum o temă mai puțin valorizată, interpretată, analizată, comentată în exegezele de critică și istorie literară dedicate operei eminesciene: Transilvania. În opera eminesciană, ca și în biografia poetului, Transilvania ocupă un loc aparte. Poetul a fost fascinat de Transilvania din adolescență, până încă nu i-a bătut drumurile, dar i-a cunoscut istoria și cultura. Înainte să o cunoască efectiv, Eminescu a simțit Transilvania, datorită originii sale transilvane, iar înainte de a păși pe pământul Transilvaniei, poetul și-a proiectat-o în prolifica-i imaginație, având la bază informațiile și relatările profesorului său de la Cernăuți, transilvăneanul Aron Pumnul. Când G. Călinescu afirma că „Eminescu e ardelean”, criticul, cu deosebita sa intuiție, nu avea în vedere atât ascendența transilvană a poetului, dovedită prin cercetări ulterioare, cât, mai ales, spiritul eminescian, structurile operei literare și problematica publicisticii, în care Transilvania ocupă un loc important. Deci, interesul lui Eminescu pentru Transilvania ține de o componentă interioară a personalității poetului și nu de o simplă influență a călătoriilor prin Transilvania și prin Banat, deși a cunoscut bine localitățile de aici, pe care le-a vizitat în turneele teatrale (Blaj, Timișoara, Arad, Oravița, ș.a.) Sunt mari creații eminesciene ca Mureșanu, Geniu pustiu, Horiadele, cu trimitere exactă la istoria Transilvaniei, sau chiar creații dramatice, mai ales cele din ciclul Dramele istorice, în care problemele se ridică la semnificația unor idei mai generale, transgresând temporalul, după cum în alte creații eminesciene Transilvania ca idee devine un motiv literar de permanență.
Este util să amintim, în acest cadru oferit de Ziua Culturii Naționale, că o creația literară este rezultatul unei munci individuale, dar literatura, cultura, în general, trebuie promovată și susținută instituțional. În acest context activitățile organizate de către Biblioteca Județeană „A. D. Xenopol” din Arad, cu acest prilej al Zilei Culturii Naționale dar, consecvent, și pe parcursul altor ani, reprezintă acte și momente de adevărată și remarcabilă cultură.
Ianuarie, 2023
*
Andrea H. Hedeș- poet, critic literar, președintele Asociației Culturale „NEUMA“
Să ne bucurăm
Contextul pe care îl trăim, unul complicat, întunecat și în care cultura și cartea mai ales sunt împinse undeva la subsolul existenței noastre, nu reușește, totuși, să oprească ceea ce are orice popor mai de preț: limba sa și formele sale cele mai înalte de expresie: expresia literară, cartea și oamenii prin care aceste lucruri sunt duse mai departe, scriitorii. Un popor nu poate exista fără limba sa, prin aceasta își învață istoria, literatura, legendele, poveștile, cultura, prin aceasta învață primele cuvinte. Vedem ce se întâmplă în zonele unde trăiesc români cărora accesul la învățământul în limba maternă le este oprit. Limba română este sufletul poporului român. Să ne bucurăm că, în ciuda a tot și a toate, românii continuă să citească, românii continuă să scrie, românii nu îl uită pe Eminescu și nu uită să își sărbătorească Poetul Cultura și Limba române. Și să dorim României, împreună cu poetul, la trecutu-i mare, mare viitor!
*
Ovidiu Pecican- istoric, scriitor, directorul revistei „Steaua”.
Cultura română este o cultură mare prin altitudine, adâncime și suprafață, prin varietate și expresivitate, prin numeroșii săi versanți valorici și prin potențialitățile pe care, cu fiecare nouă performanță, începe să le anunțe, să le presimtă, să le prefigureze. Cultura română este o cultură de culturi: cea de expresie slavonă a evului mediu, cea în română primei noastre modernități, de la cronicari la Dimitrie Cantemir și la poeții epocii fanariote, cea de după 1830 care a făurit, prin efortul reprezentanților săi, activi și în politică, statul român modern unitar. Prin filosofii și scriitorii săi, dar și prin matematicieni și inventatori – cultura română vădește tot mai mult ce poate, chiar și atunci când își exportă reprezentanții. Oriunde ajung, oamenii de cultură români sunt ceea ce s-au născut să fie: o parte din noi înșine.
*
Gheorghe Schwartz-prozator, profesor dr., publicist
Marca Mihai Eminescu
Niciun popor nu s-a conservat de-a lungul timpului, dacă nu a reușit să-și afirme credința, tradițiile și specificitatea. Un artefact, un edificiu ori un înscris reprezintă semnele de recunoaștere în ciuda scurgerii nemiloase a timpului. De aici putem reconstitui viața strămoșilor și drumul pe care l-au urmat aceștia înspre noi. „Cultura este o podoabă pentru cei fericiți și un refugiu pentru cei nefericiți” a spus înainte cu două mii cinci sute de ani Democrit.
Pentru națiunea română, ziua de 15 ianuarie, ziua când s-a născut Eminescu, este ziua culturii. Și asta nu neapărat pentru că așa a fost decretată în 2011, ci pentru că Făuritorul de limbă, Poetul și Filosoful a adus cultura română cel mai aproape de circuitul european, relevându-i, totodată, unicitatea și potențialul real.
Receptarea lui Eminescu a fost și este inegală, de la mitizare la negare, dar nici cei mai aprigi detractori n-au izbutit să-i doboare statuia: însuși faptul negării se raportează la meritele sale întru așezarea spiritului național în concordanță cu universalul. O apariție recentă a Editurii Junimea din Iași, „Defăimarea lui Eminescu” de Constantin Cubleșan, compară această situație „respectând proporțiile, ca pe vremea îndepărtatei dispute bizantine dintre iconoclaști și iconoduli”. Între triumfalismul naționalist și detractorii la fel de înfierbântați, Eminescu rămâne poate cea mai importantă piatră de hotar a devenirii poporului român, un monument „podoabă pentru cei fericiți și un refugiu pentru cei nefericiți”. Între „iconoclaști și iconoduli”, Eminescu oferă un teritoriu privilegiat, o mândrie pentru cei în stare să-l învețe și să-l urmeze, precum și un loc de refugiu pentru cei deznădăjduiți, o veșnică speranță într-un viitor mai bun și o confirmare a tristeții față de multele, prea multele, erori ale prezentului.
Eminescu, fără să-și aroge titlul de doctor, are rădăcini înfipte adânc în universalitate și forța de a așeza tradițiile neaoșe în cultura lumii, ca partituri distincte ale acesteia.
Mihai Eminescu rămâne marca definitorie a culturii naționale.
*
Daniel Cristea-Enache, scriitor, critic literar, conf. univ. dr.
Munca lui Eminescu
Se vorbește și se scrie frecvent despre Eminescu în rama unei admirații pe care marele poet o merită din plin. Mai puțin merită el, cred eu, discursurile găunoase și elogiile clișeizate, sintagmele ce diminuează ori exclud spiritul critic, ditirambii. Proiectat adesea, simbolic, într-o dimensiune atemporală, a eternității, poetul se vede desprins de „învelișul” lui omenesc, de carnea și sângele, pielea și mustața dintr-un portret de maturitate. Se preferă în nouă cazuri din zece portretul celălalt, adolescentin și „romantic”, pe care nu se văd nici ridurile, nici oboseala, nici amarul existenței lui Eminescu. Altfel spus, preferăm un Eminescu simbolic aceluia real și folosim o imagine frumoasă care se suprapune, vai!, prea puțin cu desfășurătorul existenței sale.
Că icon-ul geniului atemporal și asocial n-are nicio legătură cu concretul implicării lui Eminescu în spațiul societății în care a trăit, în dezbaterile acesteia, în politicul, juridicul, economicul epocii lui — e limpede. „Atemporalul” era implicat până la măduvă în problemele care se puneau, atunci, țării sale. Iar poetul nu-și etala genialitatea lirică în coloanele contribuțiilor sale jurnalistice și nu servea sonete ca editoriale.
„Aspectul” despre care cred că merită să discutăm ceva mai mult și mai serios este cât și cum muncea Eminescu. Iar exemplul muncii sale poate fi dat și altora care, socotindu-se geniali, strâmbă din nas la ideea de a fi inspector școlar, sau bibliotecar, sau gazetar, sau chiar scriitor profesionist. Eminescu a muncit cu atâta seriozitate și dedicație în aceste diferite profesii, nescoțând ochii nimănui cu genialitatea lui, ci punând, cum se spune, osul la treabă, încât imaginea Luceafărului trebuie nițel ajustată. Eminescu a fost un Luceafăr foarte pământean, scrupulos la datoria lui de revizor școlar; și un poet-nepereche căruia îi plăceau munca temeinică și cei care o făceau. Înseși versurile lui, care pot fi citite în manuscris, arată o lucrare până la epuizare asupra textului, cu variante în regim perfecționist; iar harta lecturilor sale aproape că sperie prin vastitate. A crede că e suficient să fii „geniu” ca să fii incult și să scrii mai mult decât citești ori că este destul să pari Luceafărul poeziei românești și deci nu te poți „coborî” să scrii un articol înseamnă, după mine, a rata întâlnirea cu adevăratul Eminescu.
Căci acesta nu e greierele din cunoscuta fabulă, după cum nu este furnica robace opusă lui, ca exemplu pozitiv. Adevăratul Eminescu se află și într-o parte, și-n alta a fabulei esențializatoare, făcând din sine însuși o sinteză de gratuitate și etos al muncii.
În genere munca intelectuală este la noi desconsiderată. Ați observat? Cei care muncesc ar fi numai cei care dau la sapă, nu și niște scârța-scârța pe hârtie, scriitori și gazetari de care e plină lumea, ori inspectori școlari, bibliotecari, profesori trudind întru luminarea tinerei generații. După o zi de școală, mama mea adoptivă, Doina Cristea, care a fost profesoară de limba și literatura română, era literalmente epuizată de efortul făcut. Și cum se simte un scriitor când pune punctul final unui text? Rebreanu, când ieșea „în lume” după ce scria la un roman, li se părea celor cu care vorbea „beat” de oboseală. Dar ce efort depune un gazetar la care articolul propriu-zis este numai vârful unui aisberg de documentare? În fine, cât și cum a muncit un om care a făcut, deopotrivă, o laborioasă gazetărie și o mare poezie?
De aceea mie nu-mi plac câtuși de puțin omagiile calpe și tămâierile cu care ne fericește, de două ori pe an, oficiantul cultului eminescian. E suficient să spună câteva formule ritualice și să le segmenteze prin câte un „ah”, un „oh”, pentru a se plasa, în imaginarul personal, pe orbita geniului eminescian. E atât de simplu și nu îl costă nimic — în timp ce pentru Eminescu a fost atât de complicat; și l-a costat atât de mult.
Căci Eminescu a muncit până la epuizare pentru limba română, pentru literatura națională, pentru cultura noastră și pentru binele societății. „Iară noi? noi, epigonii?”
*
Anton Ilica, profesor univ., dr, jurnalist
ZIUA CULTURII NAȚIONALE
Aniversarea anuală a unei zile a culturii românești în 15 ianuarie constituie o formă de respect pe care națiunea o are față de spațiul de viețuire a comunității românești. Este un prilej de celebrare a celui dintâi geniu al românilor, Mihai EMINESCU, precum și de relevare a contribuției excelenței românești la cultura universală.
În această relație, Eminescu s-a ivit în moment potrivit al istoriei, trasând liniile de forță ale limbii române, ca formă de exprimare a poeziei, prozei, jurnalisticii, filozofiei, științei și tehnicii românești. Model de creator și de inspirație înaltă, Eminescu i-a stimulat pe cei care aveau har în proză de inspirație populară (îl amintesc aici pe prietenul său, Ion CREANGĂ, povestitor desăvârșit), în romane și nuvele romantice (vă îndemn cu gândul spre Ioan SLAVICI, creator de personaje), în teatru și proză psihologică (Ion Luca CARAGIALE). Acești trei IONI l-au secondat în ”explozia de genialitate”, un fapt plin de semnificație pentru o cultură tânără. În vremea lor, cultura românească a dobândit o formă de personalitate europeană și de înaltă ținută științifică. Atunci s-a început scrierea în româna latinească, să elaborăm legi, să înființăm Academiei, să căpătăm conștiința unității naționale, să facem sacrificii de sânge pentru independența de stat, să inovăm în știință și tehnică, să întreținem parlamentarismul și presa culturală, să degustăm din binefacerile democrației și a afirmării virtuților creatoare ale poporului român. Atunci cultura națională permite găzduiește exprimarea publică a unor personalități de talie europeană: Titu MAIORESCU, Mihail KOGĂLNICEANU, Al. Ioan CUZA, Avram IANCU, Simion BĂRNUȚIU, Nicolae BĂLCESCU, Spiru HARET, apoi artiști ca Ciprian PORUMBESCU, Nicolae GRIGORESCU, Ștefan LUCHIAN etc. Mai amintesc de integrarea familiei Regale în problematica și emulația spirituală și împărtășirea idealurilor poporului român, ca o deschidere spre modernizarea statului și asumarea unei noi condiții umane.
Când pomenim de Ziua Culturii Naționale, C. Noica ne amintește că ”Eminescu este omul deplin al culturii naționale”. Poetul a dat inflorescență limbii române, iar liricele sale sunt mărturia capacității vocabulelor de a exprima cele mai subtile sentimente umane. Filosoful Eminescu a plantat în cultura noastră ideile lui Kant, Schopenhauer, Hegel, cele desprinse din Vedele indiene, din gândire persană, chineză și din cea egipteană. Prozatorul a justificat romantismul românesc, iar Publicistul a introdus în ziaristică spiritul combativ, lupta politică de idei. A fost o personalitate complexă, creatoare și intelectualizată. Iar Dumneata, distinse cititor, amintește-ți de măreția omagiului pe care principalul monograf eminescian, George Călinescu, îl aduce întâiului geniu creator al românilor:
”Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Omagiul eminescian este deopotrivă adus spiritualității românești, fiind și un îndemn pentru așezarea culturii naționale în rândul marilor culturi ale civilizației mondiale.
*
Angela Nache Mamier, poet (Franța)
Eminescu, nelipsit din inima si mintea românilor
Eminescu, oxigenul poetilor români
În inima mea de femeie și a tuturor femeilor, există un Eminescu care ne fascinează mereu. Nu am destul talent pentru a descrie această stare interioară numită Eminescu, libertatea de a fi angoasat, nefericit, singur, misterios și de a-ți accepta suferinta existențială, de a trăi în profunzime pasiunea, dragostea, incandescența câmpului magnetic al amorului platonic ori fizic.
Eminescu nu se demodează, aspirațiile lui rămân infinite, ne încurajează să visăm, să credem în vise, să credem în forța binelui și a frumosului.
Eminescu este și rămâne expresia frumuseții și a moralității românilor.
Eminescu ne-a lăsat ca moștenire generozitatea, înălțimea sufletului și a dragostei. Nu avem cum să mu-l iubim pe acest OM care a creionat cu aripile cuvintelor sale conturul spiritual al eternitătii unei Românii perfecte.
Iarna i-a primit primul scâncet. De accea, m-am lăsat purtată, în poemul meu, de cuvinte care păreau că l-au văzut venind pe lume, mi-au fost «dictate» de sus, de către suflul nemuritor al ecestui
«veșnic tânăr și ferice» Eminescu, al NOSTRU, de-a pururea și-n vecii vecilor.
Somnul pădurilor (nașterea poetului)
Dorm pădurile cu toate
În ninsoare înecate
Şi îmi dorm așa deplin
Cuibărite-n somn senin!
Și m-aș face brad înalt
Liniștea să le-o împart
Și m-aș face trunchi de pin
Să mă satur de senin
Şi stejar bătrân m-aș face
Sus în codrul care tace,
Să-mi întind coroana mare
Către somnoroasa zare!
Dorm pădurile de mult
Văduvite de tumult,
Tâmpla codrilor mă doare
Împietrită fără soare
Și în brațe i-aș cuprinde
Lângă inima-mi fierbinte,
Umerii să-i încălzesc,
Zăpezile să topesc,
Să dezleg izvoarele,
Poiana cu florile,
Căci mă cheamă fermecat
Somnu-n iarbă îmbătat
Și aprinsa nerăbdare
De furată-mbrățișare !
*
Aurel Dico-pictor
Ziua Culturii Române. Chiar la aniversarea nașterii lui Mihai Eminescu. Nici o altă dată nu pare mai potrivită, decât această zi: Ceasul zero. Nașterea Mântuitorului limbii române – piatră de hotar, care desparte timpul românilor în două ere: Înainte de Pogorârea lui Eminescu și După Pogorârea lui Eminescu. O vreme a acumulărilor în trunchi și una a înfloririi coroanei.
Până la ivirea Luceafărului, totul a fost o înmănunchiere îndelungată a sevelor românești râvnind limpezirea. De la autorul Scrisorilor încoace – apele Facerii, încă nu s-au limpezit, dar limba română, da. Și, odată cu ea, nevoia de-a ne strămuta pașii din învolburata istorie, în cleștarul limbii române.
De la primele simboluri arhaice de dinaintea scrierii – întemeietoare ale sufletului românesc, până la mierea cronicarilor; de la imemoriala tânguire terestră a Mioriței, la văzduhul imponderabilității în care, Rapsodia Română și-a luat zborul panoramic alături de Măiastra brâncușiană, la rându-i, eliberată de glodul dureros de palpabil, cultura română e scrierea prelungă a întregului nostru nume; nume ale cărui capete nu le putem vedea decât, dacă învățăm să ne înălțăm acolo de unde se văd și zilele celor de dinaintea zilelor noastre, și nu doar ziua de-acum, ce înghesuie faunic cu amănuntele ei, prea puțina noastră retină.
Să ne însoțim, așadar, cu dumiritoarele planări ale celor deja înălțați. Cu „Cei ce ne-au dat nume”, pentru ca, apoi, denumirea „Ziua Culturii” să se prefacă în „Cultura Zilei”; adică, să pogoare în toate ceasurile vieții noastre, devenind Cultura noastră, cea de toate zilele. Dacă facem asta, Cultura nu mai rămâne închisă doar într-o sintagmă exilată, alături de Luceafăr, pe insula unei singure zile scurte, de iarnă, în care, frigul de-afară și din inimi ne înstrăinează atât de ușor, unii de alții..
*
Dorin Frandeș-muzician
PLEDOARIE PENTRU INTERPRETAREA LIVE-CULTURA VIE
Ideea implacabilei robotizării/tehnologizări totale este subliminal sau deschis tot mai frecvent și obsesiv prezentă în toate mediile. De la proiectarea și realizarea unui spațiu de locuire complet utilat, la observarea și analizarea comportamentului alimentar a unei populați, compunerea și realizarea practică a unei diete specifice și ajungerea acesteia la gura destinatarilor spre a fi consumană, totul pare a fi încredințabil unor sisteme digitalo-tehnice care să substituie/înlocuiască umanul deși toate produsele sunt destinate a fi utilizate sau consumate de către om. Pare că întreg mediul a devenit ținta robotizării. Majoritatea celor care discută despre viitor exprimă ideea transferării întregii producții domeniului tehnic, omul rămânând în ciudat, dar comoda postură de consumator. S-a ajuns într-o mare măsură ca ”totul” să-i fie ”servit” personalizat, la domiciliu și la timpul hotărât de beneficiar.
Există însă zone în care producția/creația nu va putea fi preluată probabil niciodată de tehnologic. Domeniul artei este unul dintre teritoriile în care partea de ” tehnologizare” poate merge doar până la un punct. Cel mai evident este cazul artelor temporale, cele care necesită indispensabilul interpret. Dacă în cazul teatrului, al artelor plastice sau al baletului actul interpretării poate fi reprodus și transmis prin tehnici care deja sunt frecvent utilizate în cazul interpretării muzicale relația autentică între interpret –mesagerul compozitorului- și ascultător are două ipostaze net diferite calitativ. Una dintre ele, mai facilă și din păcate din ce în ce mai utilizată ele cea care apelează la intermedierea tehnologică. Ea înseamnă captarea sunetului, transmiterea lui la o masă de mixaj, prelucrarea electronică, stocarea lui întru-un mediu material sau digital, eventual transmiterea lui, mai apoi receptarea și decodarea acestuia de către destinatar. Avantajul este accesibilitatea nelimitată, pentru că orice posesor de terminal digital indiferent de vârstă, sex, pregătire culturală, religie, poate intra în legătură audiovizuală cu imensele ”depozite” care stochează interpretarea majorității creațiilor muzicale din toate timpurile și culturile de pe mapamond, în oricare moment al vieții, în orice loc, indiferent în care punct al pământului sau apei, ba chiar și în văzduh sau chiar în cosmos, și asta pentru cât timp doreștea și de câte ori dorește.
Cealaltă ipostază a relației în care se poate afla ascultătorul față de o creație sonoră este cea ideală, în care cel/cel care interpretează se află în contact direct, în același timp și spațiu, cu cel/cei care ascultă. În acest fericit caz cel care ascultă muzica este prezent fizic la actul interpretării. Această ipostază a muzicii este una pe cât de banală pe atât de fericită pentru ambele ”părți”și/dar este o ”situație unicat”, irepetabil chiar dacă este înregistrată tehnologic. Unicitatea și specificitatea acesteia constă în faptul că toți parametrii interpretului și ascultătorului pe parcursul interpretării/audiției sunt irepetabili. Din puctul de vedere al interpretului solist sau colectiv fiecare interpretare este unică. Nici cel mai profesionist artist nu poate repeta identic interpretarea aceleiași creații. Starea de spirit a intepretului în momentul în care cântă este în mare măsură influențată de starea de spirit a auditorilor, iar în cazul ascultătorilor situația este similară aceștia devenind progresiv ”conectați” emoțional cu interpretul. În timpul actului interpretatării/audiției se crează o osmoză specială care este specifică doar acelui momen și acelei situații și care nu poate fi ”conservată”/ înregistrată și mai apoi redată în nici un chip. Încărcătra emoțională a acelor momente care constituie situația numită în mod convențional concert, recital, ori spectacol este probabil una dintre motivele apariției și supraviețuirii de milenii în toate civilizațiile terei a destul de greu explicabilei situații în care oamenii se relaționează și prin muzică nu doar prin limbajele lingvistice, matematice, braille și alte tipuri de comunicare.
*
Lidia Vianu–profesor univ., director Contemporary Literature Press, traducător
Eminescu este misterul firii româneşti
Ziua lui Eminescu este Ziua României. El este intraductibil în totalitate. Putem traduce sensul, nu putem traduce adâncimea muzicalităţii. De aceea îl sărbătorim de câte ori putem: pentru că sensurile lui nu se sfârşesc niciodată. Cu cât îl citim mai mut, cu atât creşte calea rămasă până la înţelegerea totală. Misterul Eminescu este misterul firii româneşti. Românul este născut poet pentru că Eminescu nu încetează să-şi scrie adâncimea sufletului în fiecare dintre noi.
*
Zenovie Cârlugea– critic, istoric literar, publicist
EMINESCU militantul. Previziunea Unirii
În 1870 Eminescu va publica, în spiritul iluminist al unor convingeri manifeste, o suită de articole în presa de limbă română din Ungaria („Albina” și „Federațiunea”). E vorba de articolele Să facem un congres, În unire e tăria și Echilibrul, în care ia apărarea românilor din Transilvania, care simțeau pe propria lor piele consecințele dualismului austro-ungar. Pentru ultimul, în care îndrăznea să ceară egalitatea nației sale care să stea în echilibru cu celelalte naționalități conlocuitoare, și desigur o „legislațiune” demnă și echitabilă, poetul este amenințat cu un proces de presă de procurorul statului și amenințat cu închisoarea. În articolul În unire e frăția, înfierând acele ,,promisiuni lucii, dar etern mincinoase”, poetul scria răspicat: ,,În momentul în care toate naționalitățile dau cu piciorul stării de față a lucrurilor, numind-o nesuferită și nesuportabilă, au și românii dreptul și datoria de a-i da cu piciorul, – căci pregetând și rămași singuri pe câmpul de luptă, nimeni nu se va mai speria de opozițiunea noastră singuratecă…”
În Să facem un congres, amintind originea romană a străbunilor, se ridica împotriva ,,cerșetoriei de drepturi , cari ni se cuvin și cari trebuie să ni le luăm pe altă cale”, cerând națiunii române vechi ,,să lucreze cu toată vigoarea de fier”. Iar problema „legislațiunii” era agitată astfel: „Legislațiunea trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuințele poporului, – astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acelora.”
Ideea conștiinței de neam, teritoriu, limbă, tradiții era limpede în mintea poetului (care, se știe, salutase din tinerețe, de pe dealurile Blajului, „Mica Romă”!) și ea poate fi urmărită în întreaga sa creație: ,,Da! De la Roma venim, scumpi și iubiți compatrioți din Dacia traiană! Se cam ștersese diploma noastră de noblețe: limba însă am transcris-o din buchile voastre gheboșite de bătrânețe în literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiță străină, dar îl vom curăța de toate uscăturile.”
Pentru românii ardeleni el cere „libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului”, precizând: „Așadar, idealul românilor din toate părțile Daciei lui Traian este menținerea unității reale a limbei strămoșești și a bisericii naționale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizează pe zi ce merge.” (,,Scrieri politice și literare”, 1905). Se cuvine amintită aici atitudinea de un nedezmințit militantism în cadrul Societății „Carpații”, înființată în 1882 cu scopul precis de realizare a unității naționale, nici unul dintre contemporanii lui nefiind atât de „pătruns de ideea națională română”, după cum afirma Ioan Slavici.
Unitatea de limbă – ,,o singură limbă, una singură, ca nealte popoare” – presupune unitatea de teritoriu, dar și una de obiceiuri și tradiții culturale. Gazetarul, atât de ancorat în marile probleme social-politice ale vremii sale, dovedea și pe acest teren al ideii de latinitate și unitate națională că este la curent cu toate „basnele” scornite pe seama românității noastre: „Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui, – ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai ivește un neamț singular care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voiește el…” Nu suntem ceea ce ar voi alții ci ,,ceea ce suntem – români.”
Indiferent că vizează dualismul austro-ungar, țarismul ori pe otomani, articolele sale politice izvorau dintr-o cunoaștere aprofundată a problemelor, oferind totdeauna soluția cauzei naționale. El visa acel „stat de cultură la gurile Dunării”, susținând ideea mai veche a unei ”confederații dunărene”… Românul, scrie poetul, nu vrea altceva decât ,,pe sine”, ,,își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.” Făcând o analiză aspră a imperiilor bazate pe deznaționalizare și asuprire, Eminescu cere o ,,federalizare” a monarhiei habsburgice, în ideea egalei îndreptățiri la viața social-politică a tuturor naționalităților. El vorbește de ,,idealul unității politice a românilor”, de ,,restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie -Traiană”, dar mai ales de ,,menținerea unității reale a limbii strămoșești și a bisericii naționale”, gândind la o „Dacie ideală”. Se înțelege, așadar, că prin limbă și cultură el vrea acea unitate politică (națiunea existând peste orice determinare politică), căreia nu a mai ajuns să-i fie contemporan, precum T. Maiorescu, P.P. Carp, I. Slavici.
Poetul credea nedezmințit în „misiunea istorică” a poporului nostru, iar această misiune constă în a deveni „un stat de cultură la gurile Dunării”, întemeiat pe tradiții istorice și culturale. E, în alți termeni, vorba de previziunea unității naționale, acea Dacie Traiană care l-a obsedat nu numai pe gazetar, dar și pe poet, sub diferite metafore, precum, iată, în poemul Mira:
„Eu văd o stâncă albă, o stâncă de granit,/Lucind prin veacuri negre, prin moarte mări lucind,/
Lucind peste morminte cu fața ei senină,/Și văd că-n lumea asta fui umbra-i de lumină;/
Acea stâncă sublimă ce stă cu capu-n cer/E-unirea românimei… E visul meu de fer/
Ce l-am visat o viață, făr’ să-l pot ridica…”
Visul unității naționale, de la Independență la Unirea deplină, profetizat și poetic, rămâne o constantă emergentă a spiritualității eminesciene, a dragostei sale adânci pentru Transilvania, știindu-se că arborele său genealogic urcă pe linie paternă până la moșnenii din Țara Făgărașului și că amicii săi cei mai buni și statornici erau la origine ardeleni, ca și iubitul dascăl de la Cernăuți, pașoptistul blăjean Aron Pumnul (din Blaj provenea bunicul dinspre tată al poetului), regretat în poezia debutului său publicistic.
„El a fost – scrie Ioan Slavici – cel mai adevărat reprezentant și cel mai zelos propagator al simțământului de unitate națională la noi.”
*
Ion Calotă – poet, manager 13 – Cafenea cu Poezia, director la Revista Monitorul de Poezie
15 ianuarie
15 ianuarie este data de naştere a poeziei româneşti moderne, căci Mihai Eminescu este cel care ne-a pus pe harta lumii poetice.
Toţi marii poeţi români îşi trag seva creatoare din lirica eminesciană, nu neapărat în formă, cât mai ales în spirit. Eu susţin ideea că dacă-l preţuim pe Eminescu, nu înseamnă că trebuie să scriem în stilul pe care îl folosea el acum peste 150 de ani sau folosind aceleaşi cuvinte, ci să simţim atât de profund precum el.
Poeţii, intelectualii, în general, ar trebui să fie şi tribuni ai societăţii în care trăiesc. Eminescu a fost unul înverşunat şi nemilos, care şi-a dorit să schimbe mentalităţile învechite ale poporului român şi să aducă în prim plan grija pentru om. Totuşi, reamintesc că tot acesta afirma cu mândrie patriotică: „La trecutu-ţi mare, mare viitor!”
Eminescu a devansat epoca sa prin clarviziune. El aprecia logica, disciplina gândirii şi a filozofiei, argumentele documentate. Eminescu va deveni cu adevărat naţional când românii vor dovedi acelaşi spirit raţional. Am senzaţia că îl vedem prea des ca pe un reprezentant al tradiţionalismului conservator, pe când el a fost mai degrabă un vizionar, un militant pentru reforme, un progresist, un reformator al societăţii româneşti, unul care privea chiar şi religiile cu un ochi critic, un admirator al culturii vest-europene, îndeosebi celei germanice, dar şi al celor antice sau hinduse, un universalist. Eminescu spunea cu clarviziune: „Naţiunea mea e lumea.”
De ziua lui, devenită Ziua Culturii Naţionale, trebuie să ne propunem să perpetuăm moştenirea sa, cultivarea permanentă a limbii române şi reafirmarea spiritului românesc autentic în perimetrul universal al umanităţii.
*
Lizica Mihuț-prof. univ. dr.
Vis și realitate
S-a întâmplat adesea să visez, cu ochii deschiși, pe marginea documentelor din Arhivă sau Bibliotecă, imaginându-mi situații, ce aș fi dorit să se întâmple, dar nu se aflau consemnate în scris.Astfel că, nu doar la celebrarea “Zilei Culturii Române-Mihai Eminescu”, îmi imaginez prezența marelui poet la Arad cu prilejul primului turneu al trupei lui Mihail Pascaly în perioada 1-27 august 1868.
Îmi imaginez că tânărul poet, care debutase în “Familia” înainte cu doi ani, la vârsta de 16 ani, venise la Arad, ca sufleur în trupa lui Pascaly și a participat, împreună cu mentorul său Iosif Vulcan, alături de numeroși arădeni, nu numai la cele 9 spectacole, consemnate pe larg în presa vremii, ci și la sărbătorile naționale prilejuite de turneul primului ansamblu teatral român în Transilvania. Îmi imaginez că tânărul poet fusese prezent, alături de Iosif Vulcan, în casa lui Popovici Desseanu, unde locuia Mihail Pascaly, și unde, alături de alți oaspeți, “ petrecură timpul până seara în conversări interesate”. Desigur, ne putem imagina discuțiile despre teatru național sau chiar întâlnirea cu Iosif Vulcan , în momentul, în care soția lui Pascaly îi recita poezia “ Copila română , cum de altfel putem realiza scenarii dorite privind prezența în urbea noastră a viitorului poet nepereche al literaturii noastre.
Dar, dincolo de posibila legătură a marelui poet cu Aradul rămâne prețuirea noastră întreagă pentru geniul său, devenit simbol al spiritualității românești.
*
Romulus Bucur, poet, traducător, critic literar
o seamă de fraze banale
Nu am crezut niciodată că lumea se împarte între o zonă misterioasă, „poetică” și una limpede, inteligibilă, „prozaică”, după cum nu cred că poeții sînt inițiații care transmit muritorilor de rînd tainele la care a acces.
Eminescu mi se pare un bun exemplu: înzestrat cu o capacitate perceptivă (mult) peste medie, cu una de înțelegere pe măsura acesteia și cu una expresivă care să transmită memorabil aceste mesaje, e cel de la care putem, eventual, învăța despre lucrurile care pier și despre cele care rămîn, despre ceea ce se schimbă și ceea ce se păstrează neschimbat.
Ni-l putem imagina citind pe telefon sau pe monitor scrisori din roase plicuri, postînd un comentariu furios (sau entuziast) pe blog, renunțînd scîrbit să-l sune pe cine știe ce redactor de revistă sau editor, bînd o cafea sau un pahar de vin cu cîte un prieten, folosind cuvinte nu dintre cele mai frumoase la adresa clasei politice, sau, lîngă lacul cel albastru, citind cu tristețe un mesaj cum ar fi „iubi, nu pot veni. nu te superi, nu?” Un om cu a cărui umanitate continuăm să ne identificăm.
*
Odilia Roșianu, redactor-șef al revistei Literatura de azi, publicist
Unul dintre citatele mele preferate îi aparține lui Mircea Eliade, care afirma: „Dintr-un popor nu
rămâne nimic decât cultura”, și consider că, prin aceste puține cuvinte, eruditul a surprins esența
importanței pe care o au cunoașterea și creația, indiferent de domeniul în care se manifestă.
Iată că deja au trecut mai mult de doisprezece ani de când s-a hotărât să existe o zi dedicată culturii
noastre naționale – un demers salutar, în condițiile în care multe capitole ale creatorilor români au
contribuit împreună, de-a lungul timpului, la zămislirea materială a civilizației românești.
Fiind aleasă ziua de 15 ianuarie, cea în care s-a născut Mihai Eminescu, sărbătoarea are,
indiscutabil, o aromă romantică. În același timp însă, creează senzația unei celebrări doar a poeziei
– de unde și apariția unei multitudini de evenimente închinate acestui domeniu creativ. Or, cultura
reprezintă un adevărat arbore complex, ale cărui crengi, diferite ca structură, consistență și aspect,
capătă, fiecare, o strălucire și un loc aparte în contextul spiritualității unui popor. Iar aceasta, la
rândul ei, nu se poate construi decât prin educație care, în opinia mea, reprezintă exact rădăcina
acestui arbore miraculos. El nu poate să înflorească, să rodească și, mai ales, să supraviețuiască în
condițiile unui popor incult, neinstruit, care preferă amăgirile ignoranței și ale incompetenței. Într-
un fel, în această zi, pe lângă cultura națională, sărbătorim educația celor care au creat-o, fie ei
scriitori, muzicieni, pictori, sculptori, arhitecți alături de atâția alții, dar și a celor care o admiră, se
bucură de ea, o transmit mai departe – a celor care alcătuiesc publicul, cu alte cuvinte.
Sincer, mi-ar plăcea ca sărbătorirea culturii naționale să fie mai puțin festivistă, așa cum mi-aș dori
ca toate zilele din această categorie să se desfășoare natural, incluziv și adaptat perioadei în care
trăim. Nu trebuie să uităm nicio clipă că tinerii sunt cei care vor transmite (sau nu!) mai departe și
vor îmbogăți avuția națională, fie ea spirituală sau materială. Prin urmare, modul de a le împărtăși
aceste valori trebuie să li se potrivească, să fie acceptat și dorit de aceștia, nicidecum impus într-un
mod caduc, pe care ei îl vor respinge fără drept de apel.
Așadar, Ziua Culturii Naționale, la modul ideal, ar fi bine să reprezinte o întrepătrundere a vechiului
cu noul, a tradiționalului cu modernul, a nostalgiei cu speranța și, nu în ultimul rând, a experienței
cu imaginația creatoare.
*
Ioan Peter, actor, autor, regizor
Un produs cultural
Primul meu contact cu un produs cultural românesc (de fapt, cu mai multe) s-a produs pe la sfârșitul clasei a treia. Mă hotărâsem să iau cărți cu împrumut. Biblioteca își avea sediul într-o odaie lunguiață, situată în clădirea Școlii din Centru, în spatele Sălii Profesorale. Era o încăpere cu podele din lemn de fag și pereți albi de care se sprijineau rafturi, tot din lemn, dar de brad. Înalte, până sub tavan, ticsite cu tomuri. La intrare, chiar lângă ușă, era așezat biroul domnului Dumitru Burnar. Domnul Burnar deținea în școală funcția de Institutor. Nu știam ce înseamnă, dar îmi plăcea cum sună.
Uită-te după carte până-ți fac fișă.
Pe fiecare raft, în fața volumelor, așezate la distanțe egale, obiecte din lemn cioplit. Aduceau cu niște capete de fusuri retezate puse unele peste altele. Mai văzusem această formă în partea de sus a stâlpilor ce susțineau prispele caselor bătrânești.
Vreu să vă-ntreb ceva.
S-auzim.
Oare cam ce îi asta?
Am arătat către una din cioplituri.
Un produs cultural. Nu oricine poate să facă așa ceva. Dacă ai brișcă bună poți încerca și tu. Numai să nu te tai. Apoi, dacă reușești o să pun și opera ta pe raft. S-o vadă toți. O să-ți arăt și niște poze faine dintr-un album rar. Ți-oi mai povesti ce și cum. Ce-ai ales?
Viața lui Ștefan cel Mare.
A lui Iorga? Ai de mine. Îi gre, mă.
Nu-i bai.
Să nu murdărești coperțile. Să nu fircălești pe foi. Nici să le îndoi. Și vezi că dac-o pierzi îi bai. O plătești de trei ori.
Dar a fost bai. M-am luptat cu fiecare rând, frază, pagină. Am citit. M-am întors la început. Am dat mai departe. Am răsfoit tot capitolul, cu speranța că voi găsi ceva mai pe înțelesul meu. Nimic. Am renunțat. Am așezat cartea în podișor, sus pe o poliță, departe de orice sursă unsuroasă. Am așteptat să se împlinească termenul de două săptămâni. Nu puteam s-o duc mai repede. S-ar fi prins că n-am dovedit-o.
Dar cioplitul îmi ocupa tot spațiul dintre teme. Aveam brișcă bună. Cu mâner de metal sub formă de pește. După cinzeci si trei de variante mă aflam în fața primului meu produs cultural finit, o Coloană a infinitului în miniatură. Despre care Moșul meu, singurul spectator prezent la vernisaj, o zis că parcă-i un coleșer făcut din fusuri tăiate, puse unele peste altele.
*
Dorina Brândușa Landén (Suedia), scriitor, traducător, redactor revista Banchetul
Gânduri despre Ziua Culturii Române – Ziua Eminescu
Adesea imaginea națională de sine este construită în jurul unui cuvânt, precum „lagom/ cu măsură” al suedezilor sau „freedom/ libertate” al americanilor. Spre deosebire de acestea, imaginea noastră națională, a românilor de pretutindeni, nu se concentrează în jurul unui cuvânt ci în jurul lui Mihai Eminescu – poetul național, cel care ne definește ca naţiune sau, cel care a reformulat identitatea românească.
Oriunde în lume, dacă întrebi un român cine este Mihai Eminescu, el va răspunde fără nicio ezitare: poetul naţional al României. Mai mult decât orice alt scriitor, om de cultură al românilor, Eminescu întruchipează poezia și sufletul poporului român. S-ar putea spune că totul în literatura română începe cu Eminescu. El este cel care a creat limba literară română modernă și poezia română. Poezia lui Eminescu este în același timp națională și universală în credința că sensul vieții este dezvoltarea Sinelui, în spiritul său progresiv, în atitudini și puncte de vedere, metaforice, simbolice și de perspectivă. Eminescu a fost și un om al timpului său, implicat activ în lupta pentru un ethos românesc și ca atare este integrat în etosul național ca tradiție și ideal.
„Eminescu este o conștiinţă de cultură completă” cum spunea Constantin Noica. El este un reper fundamental, atunci când este vorba despre limbă, istorie, politică, biserică, tradiție, neam, unire, cultură, toate valorile
care ne pot reprezenta în lume ca popor. Gândirea poetică și politică a lui Eminescu este îndreptată înainte, spre viitor și se deschide către lume : „Sufletul omului e ca un val – sufletul unei naţiuni ca un ocean”. Cum altfel se poate poziționa o țară mică, situată geografic aproape de periferia Europei, în interacțiunea cu vecini mai mari și mult mai influenți. Cum poate o cultură să-și mențină caracterul distinctiv, să se gândească critic la trecutul său, să-și folosească tradițiile și, în același timp, să se deschidă către ceilalți? Astăzi, este mai important ca niciodată ca românii să fie europeni.
„Fără eu nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec. Ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu. Națiunea mea e lumea”(Mihai Eminescu).
*
Anca Marilena Bica, redactor radio
„Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”, spunea Mircea Eliade
„Luceafărul poeziei românești”-cum l-a numit pentru prima oară viitorul Patriarh al României Mari, Miron Cristea-, este unul dintre puţinii Apostoli ai Lui Dumnezeu care se roagă pentru noi în limba română! Pentru că „forma limbii naționale și-a găsit în poet cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi”, de 173 de ani, poporul român respiră Eminescu ca dintr-o împărtăşanie de eternitate…
Eminescu ne-a trăit ca să-l putem trăi acum. La mulți ani, de Ziua Culturii Naționale!