Buza de jos
A urcat în autobusul de nouăsprezece și un sfert, a plătit cincisprezece sau douăzeci de lei (nu știu prețul exact pentru că nu mai folosesc mijloace de transport în comun) și s-a pierdut printre pasageri transpirați cu pălării pe cap și priviri leneșe. La radio se derulau niște șlagăre vechi atât de cunoscute urechilor, că pasagerii nici nu le mai auzeau.
S-a așezat pe unul din singurele locuri libere, lângă un bărbat cu figură de hipiot, plin de mătreață pe umeri și-n barbă. Un cuplu aștepta nehotărât în fața busului, dezbătând dacă vor să urce sau nu. Ezitau să intre pentru că erau deranjați de mai multe aspecte: mirosul abundent de transpirație, aerul închis, cele vreo treizeci și cinci de grade celsius, lipsa aerului condiționat, restricția de viteză pe care șoferul trebuie să o respecte din cauza caniculei, durata călătoriei rezultată din urma argumentului precedent și a controlului vamal obligatoriu în momentul sosirii la destinație.
Orășelele de frontieră nu sunt locuri prea plăcute din cauză că scot la iveală cele mai proaste cutume din ambele țări. Și din această cauză, probabil, am impresia că locuiesc undeva la capătul lumii. Autobusul care se îndreaptă spre acest loc este de regulă plin cu oameni de vârstă mijlocie, acea categorie de persoane pe care le întâlnești numai în locurile supraaglomerate. De parcă existența lor s-ar justifica doar dacă depășește pragul cifrei o sută.
Și-a mutat privirea de la hipiot la geam, însă pentru a descrie priveliștea ar fi avut nevoie de limbajul de foc al asfaltului încins. Din plictiseală, a început să tragă cu ochiul pe bancheta din spate a tuturor mașinilor care îi depășeau. A reușit să observe mai multe cutii de pizza, coji de portocală, flori, cărți decolorate de soare, trei pisici, un golden retriever, lăzi pline cu roșii și o pereche de sandale.
Oarecum în contrast cu atmosfera toridă, cuplul de mai devreme se comporta de parcă ar fi luat cea mai necugetată decizie din viața lor atunci când au hotărât să urce, până la urmă, în bus. Erau ca două boabe de mazăre congelată ce nu aveau să își mai vorbească vreodată. Bărbatul i-a șoptit ceva la ureche și ea a dat din cap fără să spună nimic. Dădea impresia că urmează să plângă, dar și-a mușcat la timp buza de jos.
Sub acoperire
Frontiera era înțesată cu mașini care intrau sau ieșeau pline de entuziasm sau confuze. Chiar înainte de barieră era un semn pe care scria: „Bine ați venit în CURTICI, cel mai vizitat oraș din lume”. Am mici îndoieli în privința asta.
Câțiva indivizi care semănau mai mult cu detectivi decât cu polițiști de frontieră au urcat în autobuz și au cerut actele la control. Au întrebat cuplul ce semăna cu două boabe de mazăre congelată care este naționalitatea lor și aceștia au răspuns în maghiară.
La sfârșitul controlului, busul a tras în autogară și pasagerii au coborât rumeniți ca niște rulouri proaspăt ieșite din cuptor. Vizitatoarea mea s-a îndreptat spre stația de taxi unde șoferii roiau ca muștele în jurul clienților. Încercau să obțină un preț cât mai bun.
– Bună, păpușă, unde vrei să mergi?
Fluierături.
– Hei, frumoaso, ce zici de-o reducere în schimbul unui pupic?
Alte fluierături.
– Senorita! Vino să-ți prezint caii mei putere!
Unul din șoferi a ieșit bâzâind din roiul de muște și s-a apropiat foarte politicos de ea. Părea jenat de fluierăturile colegilor lui și era îmbăcat mult mai prezentabil decât ei, într-un costum elegant.
– Acolo e mașina mea, i-a spus el. Aș fi onorat dacă mi-ați permite să vă conduc.
Era o Solenza destul de simplă și curățică, iar pe deasupra mai avea și un aer extrem de primitor.
– Mulțumesc, a răspuns ea. Mi-ar face plăcere.
Șoferul arăta în regulă, dădea impresia că dorește doar să ajute și nu să obțină un bacșiș gras.
– E cam multă gălăgie pe aici, a zis șoferul după ce a pornit motorul.
– Da, e destul de agitat.
După ce s-au îndepărtat de frontieră și șoferul a dat drumul la aerul condiționat, s-a simțit întru totul relaxată. Tipul îi inspira încredere.
– Locuiți aici? a întrebat el politicos.
– Nu, sunt doar în vizită.
– Ați mai fost vreodată în Curtici?
– Nu, asta e prima oară. Dumneavoastră cu ce vă ocupați? Îmi păreți prea manierat pentru un simplu taximetrist.
– Lucrez sub acoperire pentru guvern. Urmăresc pe ascuns activitățile ilegale de dincolo și dincoace de frontieră.
Taxi Girl
Pisica ta s-a căţărat atât de sus în copac încât nu mai poate coborî? Cheam-o pe Taxi Girl! Ţi s-a agăţat zmeul între firele de telegraf? Cheam-o pe Taxi Girl! Te afli la alimentară, vânzătoarea nu are să-ţi dea rest şi ai nevoie urgentă să schimbi nişte bani? Cheam-o pe Taxi Girl! Eşti student în ultimul an, nu-ţi mai arde de învăţat şi nu ai habar cum să rezolvi niciunul din subiectele de la examen? Cheam-o pe Taxi Girl!
Ţi s-a ars siguranţa şi nici un electrician nu răspunde la telefon? Cheam-o pe Taxi Girl! Ţi-ai lăsat iubita însărcinată şi nu eşti pregătit încă să fii părinte? Cheam-o pe Taxi Girl! Te-ai îndrăgostit lulea de-un tip şi nu ştii cum să-l abordezi? Cheam-o pe Taxi Girl! Ai scris jumătate dintr-o povestire dar ţi-a pierit inspiraţia? Cheam-o pe Taxi Girl!
Aţi prins ideea. Nu există impas din care Taxi Girl să nu vă poată scoate. Un singur impediment întâmpină, însă. Se poate deplasa doar într-un taxi. Nu cu maşina personală sau a prietenilor, nu cu metroul, nu cu autobuzul, nu cu tramvaiul, doar cu taxi. În orice bucluc vă aflaţi, dar aveţi norocul să prindă un taxi liber, puteţi considera treaba ca şi rezolvată.
Cum a devenit ea Taxi Girl? Mulţi dintre supereroi au decis să îmbrace costumul fiindcă au fost urgisiţi de soartă sau au pierdut pe cineva drag, decizând astfel să-şi facă dreptate singuri. Taxi Girl, însă, n-a fost decât o răsfăţată fandosită care atunci când era invitată undeva invoca mereu acelaşi motiv aberant: n-avea bani de taxi ca să poată face deplasarea.
Nu se ştie cine, o instanţă supremă justiţiară din Valhalla sau din Liga Dreptăţii, a pedepsit-o pentru mofturile ei repetate, înzestrând-o tocmai cu puterea de care se plângea că duce lipsă cel mai mult. Corvoada n-a fost aleasă la întâmplare, deoarece lectura ei preferată era Mitul lui Sisif. E cu adevărat ironic cum, de fapt, toate neajunsurile ni le facem noi singuri, cu mâna noastră.
Dacă aveţi impresia că omenirea va fi salvată de inovaţiile tehnologice ale lui Iron Man; ori de calităţile premonitorii ale lui Superman; sau de averea, logistica şi gadgeturile lui Batman – vă înşelaţi! Lumea va fi salvată dintr-un taxi, de o eroină de care n-aţi mai auzit până acum!
Weekend Man
Vi s-a întâmplat să fie vineri, să clipiţi şi-n următoarea fracţiune să fie deja luni? Ei bine, nu este vorba doar de o senzaţie subiectivă, pur şi simplu există un supererou care, atunci când clipeşte, zilele de sâmbătă şi duminică trec în mai puţin de o secundă. Numele lui este Weekend Man.
Însuşi numele lui e oarecum absurd. Cum te poţi numi Weekend Man când de fapt nu eşti partizanul sfârşitului de săptămână ci nimicitorul lui? Ar fi fost de înţeles să se numească astfel dacă ar fi dat o însemnătate aparte weekend-ului. El, din contră, îl anulează dinainte să înceapă.
Se spune că supereroii n-au weekend, concedii sau vacanţe, însă o parte dintre ei, suprasolicitaţi de lupta continuă împotriva criminalităţii, s-au revoltat că nu îşi pot permite nici măcar o zi, două de răgaz din cauza lui Weekend Man. Or fi având ei superputeri, dar tot oameni sunt şi ei până la urmă!
Au pus la cale un plan de răpire, urmând ca Doctor Strange să-l anestezieze şi să-i înlăture chirurgical pleoapele, astfel ca Weekend Man să nu mai fie capabil să clipească. Zis şi făcut. Efectele au început să apară imediat.
În prima fază, lumea a devenit o societate utopică în care totul era prea minunat ca să fie adevărat. Weekend-ul nu doar s-a prelungit considerabil, ci nu mai dădea semne că are de gând să sfârşească. Producţia mondială a devenit peste noapte inexistentă pentru că aproape nimeni nu mai muncea. Cine le-ar fi putut cere una ca asta de vreme ce era weekend?
Cei care alegeau totuşi să lucreze aveau dreptul prin lege de a fi plătiţi la suprapreţ, sâmbăta 200%, duminica 300%. În consecinţă, companiile produceau atât de puţin încât era insufient să-şi plătească proprii angajaţi. S-au produs disponibilizări în masă, rata şomajului a crescut alarmant şi automat şi cea a criminalităţii.
Poliţia, nemaifiind plătită, a încetat să-şi exercite obligaţiile. Ghici pe umerii cui a atârnat până la urmă bunul simţ moral de a salva lumea? Tot pe cei ai supereroilor, evident. De la ei a pornit totul, ei să rezolve!
Iscusinţa lui Doctor Strange a reuşit să salveze planeta de la colaps. A creat o pereche de pleoape artificiale ce i-au redat lui Weekend Man capacitatea de a clipi din nou. Lesne de înţeles că n-au funcţionat precum cele originale, s-au mai ivit din când în când distorsiuni temporare, însă lumea şi-a revenit încet.
Weekend Man a rămas un episod negru în istoria umanităţii şi efectele sale au fost atât de cutremurătoare încât a devenit subiect de studiu în manualele de istorie. El rămâne un avertisment viu pentru cei ce vor să intervină în desfăşurarea naturală a lucrurilor şi nu sunt conştienţi de consecinţe. Este cu adevărat un subiect la care vă îndemn să meditaţi când aveţi o clipă de răgaz. Până atunci, vă doresc un weekend plăcut!