„Pentru mine, zborul nu a fost o meserie, ci pasiunea mea existenţială“
(Radu Theodoru)
Radu Theodoru (17 ianuarie 1924, comuna Ineu, județul Arad) este unul dintre scriitorii postbelici prolifici ai literaturii române . A scris romane istorice, romane-document, romane științifico – fantastice, romane de analiză politică, romane cu teme contemporane, nuvele, piese de teatru și reportaje.
După debutul în literatură cu romanul istoric „Brazdă și paloș” la cenaclul „Orizonturi noi” din Sibiu, a deținut mai multe funcții importante: redactor la revistele „Scrisul bănățean” (Orizont) din Timișoara și „Astra” din Brașov, secretar al Filialei Uniunii Scriitorilor din Timișoara (1956-1965) și al Filialei Brașov aUniunii Scriitorilor (1967-1978) și vicepreședinte al Comitetului Județean de Cultură și Artă din Brașov. A condus cenaclul revistei Orizonturi noi din Sibiu și cenaclul revistei literare Viața militară . Ofițer de aviație, actualmente general maior în rezervă, este stabilit la Grădiștea, București. A fost nominalizat pentru premiul „General de corp de armată Ion Sichitiu” cu lucrarea: „Comandor aviator Lazăr Munteanu, cavaler al Ordinului «Mihai Viteazul». Biografie de război.”
Din vasta sa operă literară amintim: romane: Brazdă și paloș, (1954-1956); Muntele (vol. I 1963, vol. II 1967); Steaua de mare, (1966); Vitejii, I-II, (1968); Taina recifului, (1968); Aproape de zei, (1969); A sosit ora, (1969); Regina de abanos, (1970); Vulturul, vol. I-IV (1971-1974); Călătorie neobișnuită, (1975); Nopți albastre, (1976); Călărețul roșu, (1976); Cronica eroică 1877-78, roman-document, (1977); Biografie de război , I-IV, (1980-1987); Recunoaștere îndepărtată, (1981); Corsarul, (1984); Vâltoarea, (1987); În luptă cu valurile, (1992); România ca o pradă, (1996); Hungarismul astăzi, (1996); Nazismul sionist, (1997); Urmașii lui Attila, (1999); Învierea lui Iuda, (2000); povestiri: Mai jos de Steaua Polară, (1975); Misiune de sacrificiu, (1979); piese de teatru: Nedeia inimilor, dramă în două părți, nepublicată; Cazul studentului Mihai Lotreanu, piesă în patru acte, nepublicată; Dincolo de linii, dramă de război, (1968); Șoimii Moldovei, Albatros, nepublicată; Posada, (1973); Menumorut, stăpânul Bihariei, (1973); Ion Vodă Cumplitul, (1974); Prin ochii lor, nepublicată; Marele vis, nepublicată; Alo?…Pescărușii, nepublicată; nuvele Interceptarea; Escadrila a IV-a, (1970); Atac la sol; reportaje și jurnale de călătorie : Cu „Hai Hui 2” spre sud, (1980); Noi, „Mircea” și Atlanticul, (1978); Din nou spre sud, (1982) etc. (Sasu, Aurel– Dicționarul biografic al literaturii române, Pitești, Paralela 45, 2006)
“Ziua de 9 mai 1596 este luminoasă, o lumină dulce, albăstruie şi străvezie îmbrăcînd diafan tamariştii zvelţi; yasminul şi magnolia rămuroasă cu bobocii gata să se desfacă, dincolo de vîrfurile cărora Dragoş Voinea Bîrlădeanu cel Bătrân vede Bosforul şi dincolo de Bosfor dealurile roşietice de la Vanîkioi. «Este duminica a patra după sfintele Paşti, a Slăbănogului şi a mutării moaştelor sfântului ierarh Nicolae, a sfântului Prooroc Isaia şi a sfîntului mucenic Hristofor, bărbaţi trecuţi în calendarul ortodox pentru tăria de a crede într-un ideal moral, singurul fapt de cuget care dă crezămînt vieţii, scoţînd-o din făgaşul mărunt al ostenelii pentru îndestulare. Dacă se gîndeşte la Etica nicomahică a lui Aristoteles şi la natura binelui căutat, atunci poate spune că în această duminică de 9 mai, Casa Bîrlădeanu nu numai că se găseşte, în echilibru cu diversele ramuri ale activităţii ei, cu natura intimă a scopurilor; dar că el însuşi, şeful acestei Case şi păstorul ei, se află în echilibru atît cu scopurile Casei, cît şi cu virtuţile de la care se reclamă pe sine ca bărbat al epocii frămîntate şi dramatice pe care-o trăieşte.” (Corsarul)