Urmuz, pseudonimul lui Demetru Dem. Demetrescu – Buzău, (17.03.1883, Curtea de Argeș – 23.11.1923, București) a fost un prozator român. Paginile sale bizare, pe care le-a scris între anii 1908-1909 și pe care le-a citit în cercuri intime, au apărut publicate în 1922 (două schițe în Cugetul românesc, la inițiativa lui Tudor Arghezi) și postum în revistele de avangardă Punct, Contimporanul și Unu.
Dintre operele sale amintim : Urmuz, (ed. 1930); Pagini bizare, (ed.1970); Proză scurtă, ed. multilingvă, (ed. 2001)
(Sasu, Aurel – Dicţionarul bibliografic al literaturii române)
După furtună
Ploaia încetase și ultimele rămășițe de nouri se împrăștiaseră cu totul… Cu vestmintele ude și părul în dezordine, rătăcea în întunericul nopții, căutând un locaș de adăpost…
Ajunse, fără să știe, lângă cripta învechită și roasă de vremuri a mănăstirii, de care, apropiindu-se mai cu atenție, o mirosi și o linse de vreo 5-6 ori în șir, fără să obțină niciun rezultat.
Contrariat, își scoase atunci spada și năvăli în curtea mănăstirii… Fu însă repede înduioșat de privirea blândă a unei găini ce îi ieșise întru întâmpinare și care, cu un gest timid, dar plin de caritate creștină, îl pofti să aștepte câteva momente în cancelarie…
Calmat puțin câte puțin, apoi emoționat până la lacrimi și cuprins de fiorii pocăinței, renunță el pentru totdauna la orice planuri de răzbunare și, după ce sărută găina pe frunte și o puse la păstrare la loc sigur, se apucă de mătură toate chiliile și frecă scândurile cu moloz.
După aceea își numără gologanii și se sui într-un copac spre a aștepta sosirea dimineții. ”Ce splendoare! Ce măreție!” exclamă el în extaz în fața naturii, tușind uneori semnificativ și sărind din cracă în cracă, în vreme ce, pe sub ascuns, avea grijă să dea regulat drumul în văzduh unor muște cărora le introducea sub coadă lungi fâșii de hârtie velină…
Fericirea fu însă de lungă durată… Trei drumeți, care la început i se dădură drept prieteni și care în cele din urmă pretextară sosirea lor acolo ca fiind trimeși din partea Fiscului, se apucară să-i facă tot felul de mizerii, începând prin a-i contesta mai întâi însuși dreptul de a sta urcat în copac…
Pentru a se arăta însă binecrescuți și a nu uza direct de rigorile ce legea le punea lor la îndemână, încercară atunci prin tot felul de mijloace piezișe să îl silească să părăsească copacul… mai întâi prin promisiunea de a-i face regulat spălături stomacale, oferindu-i în cele din urmă saci cu chirie, aforisme și rumegătură de lemn.
El rămase însă indiferent și rece la toate aceste ademeniri, mulțumindu-se să scoată pur și simplu actul său de paupertate, pe care întâmplarea îl făcuse să îl aibă în acea zi la sine și care, printre alte scutiri și avantagii, îi conferea și dreptul de a sta pe vine deasupra crengii unui copac, în mod absolut gratuit și oricât timp ar fi voit…
Totuși, pentru a arăta că nu le poartă ranchiun și ca să le dea în același timp o lecție fină, de tact și urbanitate, se dete jos, își scoase spada și intră de bunăvoie în lacul mocirlos și infect din vecinătate, unde înotă iepurește timp de aproape o oră; după care Comisiunea fiscală, umilită și rușinată, o rupse pe loc la fugă, răspândind pretutindeni, prin sate și prin orașe, prin munți și prin câmpii, un miros pestilențial fiscal.
El însuși, îndurerat și decepționat de pe urma atâtor încercări rele prin cari trecuse, își numără gologanii și se sui din nou în copac, de unde de astă dată se găinăță asupra întregului teren, zâmbind cu perversitate…
După aceea, regretând sincer ceea ce făcuse, dar totuși cu mult profitat moralmente, se dete jos, se scurtă cu un centimetru și, intonând cântecul libertății, vârî găina sub gheroc și dispăru cu ea în întuneric…
Se crede că ar fi apucat drumul spre orașul său natal, unde, sătul de burlăcie, s-ar fi hotărât ca împreună cu dânsa să întemeieze un cămin și să devină folositor semenilor săi, învățându-i arta moșitului.
Vă invităm la secția Împrumut Carte pentru Adulți pentru a împrumuta scrierile lui Urmuz.