„Începând cu vârsta de 50 de ani, e bine să nu te mai cerţi cu nimeni, pentru că s-ar putea să nu mai ai timp să te împaci”, spunea Fănuş Neagu.
Timp să te împaci…, deci. Adică timp pentru a ierta şi pentru a fi iertat. Timp pentru a sacraliza clipa dilatând-o până în preajma eternităţii. Ce poate însemna împăcarea dacă nu o armonizare a contrariilor, o îmbrăţişare lăuntrică a două ego-uri desperecheate de orgoliu?
Suntem vanitoşi, sfidăm timpul pentru a impune răspicat distanţe glaciale celor din jur. Stăm fermi dinaintea propriilor noastre orgolii. Croim reguli, imprimăm cadenţe morale, ne sare uşor ţandăra şi ne proiectăm iresponsabili într-un viitor pe care ni-l imaginăm confortabil şi veşnic. Suntem mai tot timpul indisponibili, suficienţi şi de neînlocuit — copiile fidele ale propriilor noastre derapaje existenţiale.
O!, gât de girafă al vanităţii, mai lasă loc îndoielii…
Mereu egali cu noi înşine, intrăm, cât ai pocni din degete, în graţiile orgolioasei singurătăţi pentru a ne simţi mai bine lăuntrul, supremul cadru ambiental. Locul de fugă. Locul de refugiu. Noi atât de plini de noi înşine nu mai sfârşim a cotropi lăuntrul celor din jur. Noi, dimensiunile zilnice ale deşertăciunii. Noi cei căzuţi din propriile vise în toiul lumii de zi cu zi.
Timp să te împaci…, deci. Adică să te dezrudeşti de propriul tău demon pentru a găsi calea spre ceilalţi, spre mâine, bunăoară.
Timp să te împaci…, deci. Adică timpul necesar pentru a deveni altul — de bună seamă celălalt, cel care ar fi trebuit să fii.
Cele ce stau a se schimba în exterior au a schimba, neîndoios, şi-n firea noastră câte ceva. Văd oameni grăbiţi, văd timpul curgând alături ca o cascadă. …Să ajungem unde? Să fim cum? Cei mici s-au făcut deja mari. Cei mari vor mai avea sau nu vor mai avea timp să se împace?
„Începând cu vârsta de 50 de ani, e bine să nu te mai cerţi cu nimeni, pentru că s-ar putea să nu mai ai timp să te împaci”.
Eu, începând cu ziua de astăzi, voi ţine deschisă larg inima! — între timp, s-a făcut târziu şi-mi dă târcoale gândul că nu voi mai avea vreme să mă împac nici chiar cu mine însumi.
*
SIGUR CĂ DA!
Spre alte lumi și spre alte vise-alerg…,
să le deschid solemnitățile,
să le împart destinele…, vina…, scrisorile de recomandare…,
să comit delicte romantice…
Iată, deja a început hârjoana cu focul și ordaliile…,
iar eu îmi țin în lesă inima
și încă mai aduc în discuție femeile tandre și zorii spumoși.
Sigur că da!, cobor adânc în cuvinte,
dau nume noi lucrurilor ițite din luturi sacre
și din lemn domnesc,
iar apoi îmi lipesc urechea de inima lumii
să-i pot simţi pulsul,
să-i pot trăi visul ―
până când se face târziu în cuvinte,
până se risipește jalea din clopote,
până când îmi curge tot somnul omenirii prin vene…
*
Colind
S-au pus pe dans arhanghelii în ceruri,
E noaptea nopţilor celor mai albe,
Puii de clauni mânuiesc peneluri,
Şi viu e visul, umbrele sunt dalbe.
Ce norduri plâng?, ce au a ne mai spune?
Au căpiat culorile-n tablouri…
Hai s-ascultăm cum timpul îşi depune
Pe tâmpla lumii dalbele ecouri!
Atât a fost, atât avea să fie,
Din lemnul crucii se înalţă zorii,
Dar ce colindători în carnea ta învie
zâmbetul trist al marilor istorii?
Hai să visăm şi ce va fi să fie
Ne-or spune-n cânturi dalbe urătorii!
Ancelin Roseti