Pe urmă C-tă s-a îmbolnăvit, a stat în spital o lună de zile. S-a prezentat singur la urgențe, la două zile după înmormîntarea colonelului, cu febră și cu o durere, ca să zic așa, universală. L-au ținut acolo izolat o vreme, cred c-au făcut experimente pe mine, pentru că l-au trecut prin toate analizele și nici una n-a ieșit suficient de proastă ca să răsufle și ei ușurați. Cumva au reușit să-i coboare febra, dar asta nu i-a mulțumit. Îl auzeau în continuare gemînd de durere, mai ales noaptea. Ca să facă totuși ceva, l-au operat de splină, iar el i-a lăsat s-o facă. Nici asta nu le-a reușit, fiindcă rana nu se mai închidea, febra revenise, iar din operație se scurgea puroi.
Îl mutau dintr-un salon în altul, parcă rușinați că experimentele lor eșuaseră, că toată știința lor încrezătoare se poticnise de trupul lui nesimțitor. Ești bătrîn, nene, asta e, i-a spus un medic în timpul unei vizite, și n-a spus-o ca să dea semnalul propriei capitulări, ci ca pe un fel de îndemn să renunț eu, să las de la mine și să mă dau bătut.
Așa că l-au mutat din nou, dar asta a fost o greșeală din partea lor fiindcă, iată, trecuseră două săptămîni, iar acum îl ascunseseră într-un salon în care chiar se murea, iar asta l-a înverșunat pe C-tă. Pînă atunci se concentrase pe boală și suferință, de acum se gîndea numai la moarte. În prima noapte – erau trei în salon – un bătrîn a murit horcăind în patul de alături. Iar el, poate nu imediat, poate după alte cîteva zile, venindu-și cît de cît în fire, și-a zis că viața pe care o mai are de trăit o va duce mai departe cu multă grijă și cu o mare concentrare. Mai târziu, cînd mintea i se va fi limpezit și mai mult, va spune cam același lucru, că răzbunarea, de altfel ca afirmarea oricărui principiu de viață și de moarte, se face cu demnitate și cu pedanterie.
Stefan, care a primit, între cele cîteva zeci de mesaje, și istorisirea acestor săptămîni în spital, crede și azi că boala lui C-tă, febra și amorțeala, mai mult decît întîmplarea înmormîntării colonelului V-escu sau reîntîlnirea judecătoarei, au declanșat în el hotărîrea răzbunării minuțioase. În acele zile petrecute în salonul muribunzilor, în delir și suferință, și-a schițat C-tă planul. Atunci a înțeles C-tă că răul pe care îl făcuse în viață nu mai putea fi îndreptat, ci că el trebuie împlinit, și că asta trebuie să fie misiunea lui: să le dea oamenilor cu gust și principii o ultimă și îngrozitoare lecție.
În nopțile albe cînd stătuseră amîndoi de vorbă în țara nordică și desăvîrșită, C-tă îl certase de multe ori pe Stefan pentru morala lui curățică și încrezătoare, însă nici discuțiile nesfîrșite, nici măcar crima săvîrșită de C-tă acolo, în acea țară, cu cruzime și cu totul pe neașteptate, nu clarificaseră atît de multe cît o făcuseră zilele de suferință fizică, spaima că ar putea muri de o boală oarecare. Groaza că, absolvit de mult de elita binefăcătoare, uitat deja de judecătoarea care mă eliberase, ar putea aluneca adînc, pe nesimțite, în purgatoriul celor iertați pe nedrept. Nu eram pregătit pentru așa ceva, și nu că asta i-a trecut chiar atunci prin cap – a speculat Stefan mai tîrziu, dar probabil că lui C-tă i se înfățișase în timpul bolii acea cale, o cale nouă și încă nestrăbătută de nimeni, eroică și sumbră.
Stefan își va aduce aminte și cum, într-una dintre plimbările lor pe plajele Mării Nordului, după ore lungi de excitare spirituală și deprimare sufletească, la un moment dat au zărit apropiindu-se doi bătrîni. Înalți, umezi și, sub cerul mohorît, lipsiți de umbră. C-tă, părînd să dea semnalul că vrea să încheie discuția, ridică mîna și arătîndu-i femeia, care mergea la douăzeci de pași în urma bătrînului, îi spuse lui Stefan:
– Du-te la ea și scuip-o!
Stefan era obosit, își simțea picioarele reci și grele în cizmele de cauciuc. Răspunse scurt:
– Nu pot.
– Pare-mi-se, cam așa. Dar ai putea să-ți ceri scuze imediat.
– Da aș putea, răspunse Stefan, calm, înțelegînd că nu e o provocare, ci poate ultima dintre situațiile teoretice ale serii. Ce vrei să spui?
– Mi-ai spus mai devreme că răul poate fi îndreptat.
– Da… am spus. Nu înțeleg.
C-tă îl privi cu o tristețe exagerată și-i spuse:
– Am vrut să-ți arăt că nu crezi în teoria ta nici cît să scuipi o babă.
În ce anume credea pe atunci C-tă e greu de spus. E foarte probabil ca Stefan să judece acea perioadă sub imperiul unor false amintiri provocate de mesajele trimise de C-tă de abia după dispariția copilului. Dar de tot acest exces teoretic era vinovat cu adevărat doar C-tă. Iar în legătură cu gîndurile astea, care l-au măcinat ani de zile după acea plimbare pe plajă, dacă peste ele s-au suprapus febra, boala și spaima de o moarte complet obișnuită, e de înțeles că orice speculație e posibilă. Inclusiv aceea că, în zilele de delir, C-tă și-a înțeles pe deplin misiunea. Și că s-a hotărît, după cum i-a scris lui Stefan, să supraviețuiască și să-și ducă restul vieții cu o mai mare concentrare.
Și chiar așa am și făcut de îndată, deși febra și calmantele nu-i dădeau prea multe momente de răgaz, îl buimăceau pînă aproape de delir. Nopțile, culmea, erau mai limpezi fiindcă, deși de multe ori aiura, liniștea din spital, briza care pătrundea pe fereastră, lumina slabă și rece, toate îl țineau pe jumătate treaz, atent și fascinat de cealaltă jumătate, nătîngă.
Îmi aduc aminte cum, vreo cîteva nopți la rînd, am stat și l-am privit pe un domn care, sprijinit de tocul ușii deschise, părea să pîndească trecerea pe holuri a vreunei asistente de gardă. Era tatăl unui tînăr bolnav, coleg de salon. Molfăia foarte preocupat ceva cu fălcile lui rase la sînge și, deși n-am văzut pe nimeni niciodată mestecînd tutun, cred că asta făcea. Cînd se auzeau pași pe coridor, domnul acesta se retrăgea în interiorul salonului, se lipea de perete, accelerînd mestecatul, poate în ritmul inimii, care amîndurora ne bătea cu putere. Se scutura cu mîinile pe piept de niște firimituri invizibile, apoi, aplecîndu-se, scotea de undeva de la înălțimea genunchiului o umbrelă roșie. Iar cînd umbra celui care pășea pe coridor ajungea întreagă în dreptul ușii, el deschidea brusc umbrela și, chițăind satisfăcut, spunea: „Iartă-mă!” Rotea apoi de cîteva ori cercul de pînză, era foarte îndemînatic să facă asta cumva ascuns după colț, și continua să spună „Iartă-mă, iartă-mă!”, tot chicotind.