Doamne, mâncăm o înghețată cu fistic?
Într-un april, un copil își azvârli credința la gunoi. Era doar de carton.
Poposind pe bordură, după ani, mă văd strângând în pumn un gol. Mi-aș fi dorit acel carton.
Am tresărit când un tren de nicăieri șuieră în gară. Pe acel peron, pe care nimeni nu se întoarce și în care miroase doar a suflări de rămas bun, venise. Când ne-am văzut ochii, am devenit lucizi de frânți. Poate nici nu am fost despărțiți, ci doar dezintegrați. Ne-am parcurs absența, tăcând. Într-un târziu, un zâmbet ne-a arcuit ridurile. Știam amândoi că atunci când două suflete tac, neputând să-și spună câte în cer și pe pământ, un înger trece printre ele, lăsând blândețea între Dumnezeu, și om, și Duh.
– Doamne, cât am tăcut! Aș vrea să-Ți spun atâtea, dar ar putea să sune drept reproș sau să adulmeci în aer tristețea absențelor mele. Să știi că încă păstrez harababura-ți stelară în inima mea fără cuib. Și-mi lipsești și în cerul pe care am vrut să-l pun deasupra mea, și-n pământul în care am să mă întorc. Uneori, când mi-era insuportabilă ființa-mi cu lipsa Ta, mâncam o înghețată cu fistic. Așa cum făceam când hălăduiam împreună prin lume.
Mă iartă, Doamne, că uneori Te-am acuzat de nedreptăți și pierderi. Alții îți dădeau cu cerul în cap. Eu, în nepriceperea mea, am risipit nădăjdea și iubirea-Ți. Cumva, în mintea mea, credeam că tot ce am irosit din esența Ta, va ajunge alături de cei plecați prin alte galaxii, pe care i-ai luat. Mi-e dor de ei și ceru-i mut și nici în mine Înviere nu-i! Mi-am pierdut credința-n Tine și am crezut că e mai bine așa, să trăim separat. Tu, în cămara din stânga inimii mele și eu, în dreapta. Adesea, când îți băteam în țeavă să știi să închizi ușa cămăruței, se strecurau de la Tine așteptări și rugi în ființa mea! Acum, aici, pe acest peron, am înțeles, credința în Tine a fost mai puternică decât spaima de a trăi fără Tine.
Am tăcut apoi, cu un zâmbet larg pe față. El a început să scotocească în buzunarul lăbărțat de la piept. Purta aceeași cămașa veche. Mâna-i brăzdată ca o scoarță de gorun poposi pe genunchi, tremurând. În pumn stângea o hârtie mototolită doar de timp. Cu latența bătrâneții o îndreptă. Titlul era scris mare, în rest, nu descifram nimic: ”Răvaș pentru tine…”
Cu vocea-i gâtuită începu să-mi spună:
– L-am scris din ceru-mi mut de teamă să nu uit să-ți spun acum cât mi-ai lipsit, copilă cu credința de carton.
Doamne, am păcătuit cu atâtea rânduri goale puse-n dreapta Ta
Aș fi vrut să-Ți scriu în fiecare zi,
să vezi cum cresc în viu,
cum umbra-mi nu-mi îmbătrânește în cerneală
Dar cum, cum să cred precum în cer, așa și în pământ?
Vezi Tu, nimic din sinea mea nu e la locul lui,
e prea multă carne ce se prinde cu ghiare de pământ
în duhu-mi deznădăjduit ce-mi bate cu toiagu-n sân
Uite, chiar am să mă țin de cuvânt,
O să-Ți scriu în fiecare zi ca un împlimbat de om desculț ce nu știe încotro,
O să-Ți scriu ca un copil ce-i caută fericirii un loc pe harta creponată a inimii,
O să mă zidesc în Sinea Ta ca un nimic de dragoste dintr-un pumn.
Rămâi în sinea mea, să hălăduim prin lumi și deșertăciuni, mâncând, din când în când, o înghețată cu fistic.
Oana Goia