doar pentru prieteni – Bogdan Crețu

După vreo oră de mici discuții formale, bruiate de ciripitul celorlalți, Iza s-a mutat lângă mămică și a început o conversație, Dinu nu a simțit nevoia să o urmeze, le-ar fi încurcat și oricum nu-l interesa ce aveau ele de discutat. A resimțit penibilul situației atunci când s-a trezit izolat, și-a făcut de lucru cu aperitivele care fuseseră aduse, a ronțăit bucățele de parmezan cu nucă, după ce le tăiase tacticos împărțindu-le în dumicați egali, în tot timpul ăsta periind cu privirea cuplurile din jurul meselor. A constatat, a câta oară?, că oamenii se tâmpesc în preajma copiilor: se maimuțăresc, se strâmbă, stâlcesc cuvinte, spun tot felul de banalități, fără ca asta să alcătuiască un joc. În sfârșit, găsise o preocupare. Test: decupezi din peisaj copiii și evaluezi sau măcar descrii ce rămâne. Doamne cu fizionomii deformate, schimonosite, cu limba pe afară, una, plasată în diagonală, cu ochelari groși și breton, urâțică, dar aranjată, căpătase o figură din gumilastic, cu gura pătrată și ochii bulbucați; domni burtoși vorbind peltic, șuierând, scoțând tot felul de sunete nearticulate, bunicuțe spilcuite repetând aceeași întrebare care nu așteaptă răspuns, țe fați tu acolo?, țe fați tu acolo?, ține e fumoasa aiți?, ține e fumoasa aiți? Bleah! Nu putea uita cum o soră a bunică-sii, tanti Sofica, din București, care venea o dată sau de două ori pe an pe la ei și mirosea a rânced, cam cum mirosea putina cu brânză atunci când bunicul o desfăcea, nu se lăsa până nu îl apuca de obraji și nu îi molfăia urechile, dă să pap ulecea, dă să pap ulecea, îi prindea capul strâns, i-l înghesuia la piept, mirosea a mâzgă de pe telemeaua de oaie și a șprei Farmec, și, cu toate zbaterile lui, îi apuca lobul cu gura ei suptă, fără dinți, i-l mesteca între gingii, dă s-o pap și pă ailantă, dă ulecea încoa… Brrr! Era una dintre primele lui traume. Țiiine e flumoasa aițea?, daaaa?, hai, lâzi, hai, te looog, lâzi puțin, blaaavoooo! da, te gâdili?, dă mânuța, dă să pup o mânuță, îmi dai si mie o mânuță? În timpul ăsta, bieții copilași fac tot ce pot și ce știu mai bine: produc baloane de salivă, sug degetul, eructează, recuperează ce au eructat, pârâie, plâng, iar când comit câte un zâmbet începe isteria. Dinu nu se înduioșa, încerca să își facă în continuare de lucru cu bucățelele de nucă și de parmezan, ca să nu-și trădeze starea de spirit prin grimase, avea mari probleme în a-și controla fizionomia în situații care nu îi conveneau. Dă o mânuță, daaaa?, ține lâde aițea? Copiii sunt drăgălași, cum să nu?, cu totul angajați în ce fac, asta se pierde cu timpul. Dar el considera decizia de a nu-și face o familie și de a nu avea proprii copii una dintre puținele forme de onestitate, poate singura responsabilitate pe care și-o asuma bucuros.
Iza își continua discuția cu Olga, da, Dinu și-a amintit, așa o chema pe mămică. El a continuat să observe siluete, fizionomii, soțul era cam firav, avea părul rar, lipit de creștet, era slăbănog și șters, se ocupa de celălalt copil, un băiețel fără stare de vreo trei anișori. S-a uitat atent la ei. Bieții oameni! Erau sleiți, fără nimic al lor, aruncați într-o aventură care le dăduse toată viața peste cap, se vedea că dormeau puțin, pe furate, că alergau toată ziua de colo colo, mai devreme o auzise pe Olga cum se plângea că erau zile când nici nu apuca să meargă la toaletă. A simțit nu milă, pentru că oboseala aia trebuie să fi fost o formă a fericirii, a împlinirii, oamenii ăia nu aveau nevoie de surogate, erau mulțumiți cu ce se chinuiau să realizeze singuri, a simțit multă simpatie față de ea, mai ales, mamele îl înduioșau mereu, ele erau adevăratele eroine, anonimele eroine. Ușor, ușor, s-a cam plictisit și de sentimentele astea frumoase și cuminți, cât te poți gândi așa?, o dată și gata, e suficient, lucrurile sunt clare, oricât le-ai privi în vreun fel sau altul, oricât ai încerca să le împăturești altfel. Se jucase destul cu foarfeca, decupase personaje și mici scene din context, le combinase, făcuse colaje, degeaba, mare lucru nu avea cum să iasă de aici.
Și deodată s-a trezit salvat de o gafă. Era specialitatea lui. Biata mămică era nevoită să alăpteze periodic, o auzise fără să vrea că la fiecare oră și jumătate, uneori și mai des, fetița trebuia să pape, bebelușii papă, de la nivelul de copii în sus încep să mănânce, s-a gândit, și acum ora aia și ceva se scursese. El stătea destul de aproape, așa că a avut bunul-simț și tactul de a-și abate mereu privirea, de a se uita în jur, erau prin preajmă câțiva mesteceni frumoși, copacii lui preferați, dacă te uiți atent la ei înveți câte ceva, păi, cum să nu?, copacul e copac și asta îi e suficient, e perfect adaptat, forma de viață pe care o dezvoltă nu îl îndeamnă să vrea mai mult, el e mereu ceea ce este, nimic altceva, nimic mai mult, dar nici mai puțin decât un copac, e acolo, închis în scoarța sa, nu se ceartă cu asta, singura formă de revoltă a unui copac este supraviețuirea, faptul că se ridică spre lumină, ați văzut vreodată un copac revoltându-se?, era un vers dintr-o poezie de Ana Blandiana, bineînțeles că am văzut, cum să nu?, observase odată cum dintr-un garaj părăsit izbucneau printre gratii ramurile unui oțetar, el de ce nu poate face asta?, de ce nu se poate pierde în sine?, de ce nu se poate identifica până la confuzie cu ceea ce e natural să facă, uite, acum, de pildă, natural ar fi fost să nu își abată privirea, toate celulele creierului voiau să contemple mai departe acel sân moale și alb și hrănitor de Madonna lactans, una dintre formele elementare ale vieții, nu?, dorința lui nu avea nimic erotic, ei, să nu ne mințim, nu era doar erotică, pur și simplu nu putea rămâne apatic față de o imagine care colora totul în jur, care spărgea violent banalitatea. Dar bunul-simț, adică ceea ce omul a pus între el și natură, l-a obligat să-și supună privirea ca pe un câine tânăr și energic. Șeeezi, culcat! Nu că nu ar fi fost curios, era, cum să nu? Își amintea precis: când era mic, era fascinat de pirandele care alăptau nonșalant în public, erau primii sâni pe care i-a putut studia. Furat de gânduri, contemplând emoționat țâțele lunguiețe ale țigăncilor, cu butonul lor mare, cafeniu ar trebui să-l numesc, nu?, cum altfel?, a bolborosit pe dinăuntru, nu și-a dat seama cum a întors capul și s-a pomenit că i s-a lipit privirea de mămică, de Olga, care alăpta. De fapt, a sesizat sânul ei plin, generos, nu doar alb, ci fosforescent, pentru că răspândea lumină în jur. Poate avea și aură. De obicei îi era de ajuns o jumătate de secundă: izola scena, apoi o descompunea în cap după cum avea chef, asta nu i se părea nici lipsit de tact, nici lipsit de respect. De data asta pur și simplu trăsese cu ochiul (exact cum făcea în copilărie, urmând să-și imagineze restul, să completeze ceea ce nu îndrăznise să contemple), dar nu a apucat să își abată la timp fasciculul ochilor. Și deodată, nu, nu-nu-nu!, ochii lui s-au întâlnit cu ochii ei. S-a simțit curentat, i s-a făcut teribil de rușine, a plecat, firește, privirea, după ce, într-o nanosecundă, a evaluat posibilitatea de a salva în vreun fel aparențele, cu o grimasă, cu vreo prostie simpatică emisă la repezeală, nu, nu a găsit soluția, dar s-a tot prelungit secunda aia cât și-a dezlipit ochii de la Olga, parcă era acolo un prenadez și tot trăgea și el se tot lungea. Devenise evident, o pândise, o privise fascinat cum își scoate sânul prin decolteul bluzei de mătase topită, cum așază copilul pe braț, iar ea înțelesese asta foarte bine, nu mai era nici un dubiu! Oare cum va lua întâmplarea, se va simți agresată sau admirată, insultată sau complimentată? I se mai întâmplase cu un an în urmă să privească un pic mai atent către o studentă care își prezenta lucrarea de licență, ceva despre obiceiurile funerare la creștinii după evanghelie, era o tânără palidă, asta îl stupefiase, o fată subțire, fără forme, lividă, părea un cadavru abia scos din apă, o Ofelie prerafaelită pescuită cu o mică întârziere, la asta se gândea în timp ce îi înregistra liniile, iar ea a avut o reacție smucită, deodată și-a dus mâna la decolteu și a strâns reverele rochiei, nu, el nu se uita în decolteul ei, nici nu ar fi avut ce să vadă acolo și oricum nu obișnuia, avea suficiente maniere și suficientă experiență ca să decupeze ce era semnificativ dintr-o ocheadă frugală, dar fata aia se simțise curentată, se schimbase la față, începuse să se bâlbâie, panicată, el îi susținuse privirea și pusese întrebări docte, răsfoind teza, dar nu își explica nici acum teama ei, erau în public, ce i s-o fi părut? Scăpase greu de senzația aceea, oare chiar îi devenise prea intensă privirea, oare interesul ăla al lui, care nu avea nimic sexual, era doar un mod lacom de a hăpăi realitatea, de a o înregistra avid, de a verifica ce anume are potențial literar – se vedea, răzbătea și în afară și putea părea chiar agresiv? Orice, numai așa ceva nu, detesta libidinoșii. Nu-nu-nu, trebuia să iasă din gafa asta, Olga va înțelege că privirea lui a rămas lipită de sânul ei dintr-o inerție a tandreței. Va pricepe? Dinu s-a holbat către bombeuri, pe sub masă, cât a considerat că s-a consumat momentul stingheritor, că s-a încheiat gustarea fetiței, dar după aia a zis că e cazul să-și mai pună o prăjitură în farfurie sau un pahar cu apă, să fugă în gesturi mici. A ridicat iar capul și, ce să vezi?, iar i s-au oprit ochii pe mămică, la capătul mesei și ea se uita fix la el și poate asta l-a blocat, ea a schițat un zâmbet, nu a zâmbit, nu, doar a dat de înțeles că ar putea, la urma urmelor, și să zâmbească, jenant era că se uita intens la el și, cu o drăgălășenie care l-a făcut să simtă nevoia să fie tandru (of, câte nu începuseră exact cu senzația asta!), și-a acoperit sânul o idee mai lent decât ar fi putut și ar fi trebuit, cu mișcări leneșe, în timpul ăsta îl privea, el paralizase de rușine, ea părea amuzată, dacă e cinică și se joacă așa, cu rușinea mea?, s-a gândit (el așa ar fi procedat dacă…), oricum, i s-a părut că i-a luat o jumătate bună de minut să culce sânul ăla arogant și plictisit și botos la loc, era ca și cum ar fi vârât un obiect oarecare într-un buzunar, dar lent, concentrată pe ce are de spus sau de făcut, un gest secundar, venit din rutină. Sau era ca și cum ar fi ascuns un pui de vrabie sub cămașă. Noroc că Iza a sesizat, cu inteligența ei, momentul, s-a ridicat de lângă Olga și l-a rugat pe Dinu să o însoțească în grădină.
Plouase și totul era fraged, proaspăt, curat.

Fotografia de profil a lui Bogdan Crețu, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Bogdan Crețu, critic literar, eseist, prozatorFestivalul Zile și Seri de Literatură Doinaș SAD