nu mai vor

nici o stea nu mai cade
nu vrea să cadă aici
pe pămînt
nu mai vrea
toate stau fixate pe boltă
în veci
ne-au uitat
ele care cîndva
coborau printre nourii
în flăcări
să ne vadă pe noi
cum privim
mînă în mînă
împreunate inimi
la trecerea lor
printre straturile dese
în care își ține planeta
oceanul albastru de cer
da
nu mai vor
ochii noștri să vadă
stingerea lor

încearcă a se naște

caii lui Helios
mînă suflete
prin văile întunecate
în goana lor
nestrunită de hățurile blînde
ce știu să le mînuie
doar înțelepții
e vremea pe potriva timpului
neîndurătoare
în malaxorul care ne cuprinde
într-o mecanică virtute
cu dinții de oțel
și fără a inimii bătaie
clipe de neîmpărtășit
de unul sau de altul
par
două glorioase nații
despărțite
de tulburatul Styx
se cere nas puternic
nări mirositoare
deschise largi
întru o bună cercetare
a geografiei ce ne-mbracă
în noapte
se ridică
pădurea de simboluri
prin care te strecori
și cauți adăpostul
în poiana
unde stăpînă este zîna
ce peste toate își așază
lumina ei neîncepută
ca de stea
ce-ncearcă a se naște
dintre aripe
cu un strigăt

norul de astre globulare

acoperit de pînza albă a florilor de in
te afli
culcat pe piatra rece
și nimeni nu se află în preajmă
ești
cu totul palid
în cenușă
sub cămașa zorilor
în destrămare
cînd noaptea se desparte
își părăsește mantia
punctată
de magica lumină
de la stele
și ziua se strecoară
călăuzită de razele
întîi piezișe
de la Soare
te afli
cuprins de rigor mortis
stai cu trupul părăsit
de sufletul cel călător
eliberat acum
din carapacea cîndva vie
se înalță fără aripi
însoțit
de îngerul necruțător
străpunge norul
de astre globulare
urmează îndrumătorul
pe fluviul de lacrimi
și-ndurare

o mînă îndrăgostită

zădărnicia
în valuri pline de nămoluri
se înalță peste piept
și inima tornadă
îi asculți bătăile pe luciul apei
în care stelele-s cenușă
adunată de o mînă
îndrăgostită
– ca nostalgia unui cerb
însingurat
între înalte
meterezele de crengi
un cerb boncăluind
cu întristare
ce se petrece prin liziera ce desparte –
seara cuprinde întinderea pădurii
oamenii și case
vine răcoarea
privirea răscolește
după clipocitul leneș
cu mici vîrtejuri
și sclipiri incerte
e doar un fiu
în risipire
prins între cîrlige de inox
puternice
cu vîrfuri ascuțite
bune de străpuns în inimi
și în creier
sînt scos din marele Ocean
din lichidul amniotic
am guler
cordonul ombilical
din carnea mamei
să mulțumim la zodii
la nouri
la sfintele icoane
îmbrăcate-n rugăciune
cu glas mare
sînt slobozit în lume

ale noastre tălpi

viața
un fluviu ce se revarsă-n cer
din cer în cer
și-n constelații
măturate
de lungi cozi de comete
un fluviu ce culege
primăveri și toamne
ierni de la poli
trupuri ce pielea își dezbracă
pînă la os
la vremea cînd
între late scînduri
află adăpost
dar pînă atunci
pahar să ridicăm
puțin ne este dat
cu ale noastre tălpi
prin ierburi să călcăm