Epitaf la naștere
Din clipa-n care
sufletul zglobiu
mi-a plonjat în carne,
am început, deja,
să nu mai fiu,
decât infimă parte.
În strigătul dintâi,
atât de viu,
întredeschis
mi-era mormîntul;
strigam, de fapt,
spre fostul meu
tărâm :
vreausămăntorc!
Ceilalți,
demult plonjați,
năuci de-atâta glod,
nu-nțelegeau;
grăbiți să-mi dea
un nume,
cu veselie-aplaudau
căderea mea
în lume;
Vedeau chipul
de prunc;
încă mai păstra
urme de nemurire;
fără a şti,
nădăjduiau
că le va nemuri,
şi lor,
în fiecare zi,
propria murire;
Mă îmbrăcau
clipă de clipă,
în haina lor de lut,
m-ademeneau
cu hrană de pământ,
cu voce fără oase..
mă învățau
zborul lor nătîng,
să-mi uit
cât mai curând,
adevărata casă.
M-aş fi întors
din leagăn
în eter –
nu era prea târziu –
să fiu din nou,
sufletul întreg,
nu așchie de suflet,
morțiu azvârlită
în epoca de fier.
Dar mă vegheau
mereu, cu ace
de ceasornic:
lănci
atoatăvremea..
iar seara,
lângă vatră,
când mă doream
în foc, în apa
clocotindă,
sau înstănit in ger..
mâinile lor, cătușe,
mai tare
mă strângeau;
nu cumva,
scăpîndu-mă
din brațe,
să evadez in cer.
*
Puștan,
îmi întîlneam
prin sat, amici,
ne-amestecam,
desculți, prin colb;
vorbeam…
vorbele
abia-ncăpeau
în gurile prea mici;
cuvintele ne erau
mult mai mari
si mai în vârstă
decât țărâna
noastră;
pentru a le
micşorà
până la anii noştri,
le înbibam cu râs –
cascade
zgomotoase –
speramfărăsăştim
cădizolvămrâzând
pietroiulprăvălit
peparadis.
Magmatici, cum
eram, curgeam
unii prin altii,
iar uneori,
părându-ne
solizi,
certându-ne,
credeam
că ne-njurăm de
mamă;
când colo, prea
fluizi,
ne înjuram de
magmă.
Nu bănuiam
pe-atunci,
că unii dintre ei,
peste ani, cândva –
săpând in cimitir,
încovoiați si grei,
printre
crucile ferme;
cu pauze de țuici,
pălăvrăgind alene –
vor fi groparii mei.
*
Mai târziu,
adânc împătimit
de vremurile-n
asfințit,
cu îngeri ciungi
de aripi –
uitam cu totul,
ca mulți alți uituci,
că viața nu-i doar
timpul spațiului
dintre cruci.
Abia înspre final,
când lutul începea
să mi se mai
rărească,
întrezăream
printre
atomii-mpuținați,
ca printr-o
uitată ..
neştearsă…
fereastră…
Grija de-a nu cădea
de pe pământ
Uneltele infipte-n lut,
ținute strâns în mâini,
mânere sunt..
ne agățăm de ele,
zi de zi,
să nu alunecăm
de pe Pământ.
Părinții,
nu întâmplător,
își tund copiii, regulat,
de pene;
să rămână, si ei,
la mersul apăsat,
încă din vreme.
Astfel, purtăm mereu
bagaje grele:
pământuri
pline cu pământ;
de la bulgării obișnuiți
de toate zilele –
multiplicați
la infinit
în craniul-buzunar –
la cei modificați,
sofisticați,
trecuți prin jar,
încât să pară,
că n-ar fi doar
substanță de
mormânt.
Cu cât înțelegerea
este mai mică, cu-atât
bagajele-s
mai mari
şi mai râvnite.
De-aceea, locatarii
îşi atârnă de coaja
ochilor
felurite somnuri
supraponderale,
de culoarea veghei;
pe dosul pleoapelor
rulează același film
despre Pământul
deranjat
de ramașitele de cer,
suspect de
transparente,
de ușoare,
uitate pe planetă
din greșeală;
însă, lucrăm la asta;
vor fi, curând,
eradicate;
şi, a propos de pleoape,
dacă ochiul
tot nu vede
dincolo de ele,
la ce ar mai fi ridicate?
Din același motiv,
îmi ceri să te strîng la
piept;
in jurul tău,
venele, să-mi petrec;
să le înnod definitiv;
inima, în holșuruburi
să mi-o prind
pe lutul feței tale,
pictate cu amurg.
Tu – bagajul meu,
eu – bagajul tău;
ne scăpăm reciproc,
de
kilogramele în minus,
care, pe loc,
ne-ar expune-n vânt,
nedoritei căderi
de pe Pământ…
Aurel Dico
