În destul de multe opere ale unor mari scriitori s-au strecurat o serie de – hai să le spunem – inadvertenţe sau grave erori, marcând elemente de timp, loc şi spaţiu, dar şi de altă natură, care nu sunt depistate decât la o foarte atentă lectură a textelor şi numai de către o mică parte a lectorilor, a celor avizaţi.
Pentru a ilustra asemenea neconcordanţe vom supune atenţiei trei dintre acestea, preluate din literatura franceză:
În opera „Cei trei muschetari”, Alexandre Dumas pune următoarea replică în gura unui celebru personaj: „Hei, omule! – strigă D’Artagnan unui ţăran care lucra la culesul cartofilor.”
Victor Hugo, în „Eviradorus”, utilizează următoarea replică: „Visezi – spuse regele (Charlemagne) – ca un învăţat de la Sorbona.”
În „Discursul de recepţie” la Academia franceză, Eugène Scribe afirma: „Comediile lui Molière ne spun ele ceva despre marile evenimente din timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea?… Ne vorbesc ele de revocarea Edictului din Nantes?…”
Nu am scos în evidenţă aceste erori şi din presupusa dorinţă a lectorului de a-şi putea pune în evaluare competenţele, dar şi pentru a încarcera benevol elementul tainic al descifrării verosimilului.
Să luăm primul exemplu.
D’Artagnan, personaj principal al romanului „Cei trei muschetari”, simbol al cutezanţei care nu cunoaşte bariere, „poate cel mai viu dintre eroii lui Dumas” (cum afirma Constantin Măciucă), s-a născut în 1611 şi a murit în anul 1673, după toate mărturiile lăsate, fiinţând, atât ca o persoană reală, cât şi ca erou în opera lui Dumas, într-o perioadă în care în Franţa nu se cultiva cartoful. Cultura cartofului a fost introdusă în Franţa la jumătatea secolului al XVIII-lea de către un anume Parmentier (1737-1813).
În cel de-al doilea exemplu se vorbeşte despre un rege – Charlemagne – care „glăsuieşte” în opera lui Victor Hugo şi care nu este altul decât Carol cel Mare, rege al francilor (768-814) şi împărat al Occidentului (800-814). Reformatorul în administraţie, justiţie, armată, cultură, biserică, etc. murea în anul 814, iar Sorbona, vechea şcoală din Paris, a fost întemeiată cu 400 de ani mai târziu (1253-1257) de către teologul francez Robert de Sorbon care va fi capelan şi duhovnic al regelui Ludovic IX.
Eugène Scribe, în „Discursul” său pentru Academia Franceză, să fi uitat oare că Molière murise în anul 1673, „împlinindu-şi” sfârşitul în propria sa piesă „Bolnavul închipuit, şi că el nici n-ar fi avut cum să vorbească despre revocarea Edictului din Nantes – act ce garanta libera exercitare a cultului protestant –, care se petrecea la peste 12 ani de la dispariţia sa, în 1685.
Se ştie că asemenea inadvertenţe se găsesc în orice literatură. Unii exegeţi au fost mai înţelegători cu scriitorii, nu actul cronologiei istorice interesa în primul rând, ci ideea pulsatorie a operei, trecându-le astfel sub denumirea de licenţe (vezi plasarea bătăliei de la Nicopole din 1396, înaintea celei de la Rovine din 1394, în „Scrisoarea III”, de Mihai Eminescu).
Un anacronism similar celui relativ la cultura cartofului din opera lui Dumas „comite” şi poetul George Coşbuc în poezia sa „Sobieski şi plăieşii”. Astfel, referindu-se la mămăligă, poate din dorinţa de a forţa rima pentru rigă – adică rege polonez – poetul pune în gura „pretinsului” mare erou polonez, înfometat fiind sub zidurile cetăţii Neamţului ale cărei porţi refuzau să se deschidă, următoarea expresie: „Ştefan Vodă, el mi-ar da!” Oare cum să-i fi dat un asemenea aliment Ştefan Vodă (Ştefan cel Mare -1457-1504) lui Sobieski (1673-1696), când nici măcar nu au trăit în aceeaşi vreme, şi chiar dacă am accepta o conotaţie metaforică, privind reînvierea trecutului marelui Ştefan, în acea perioadă nu era răspândită încă în Moldova cultura porumbului.
Nu ne-am propus să descifrăm „deontologia profesiunii”de scriitor, nici să minimalizăm valoarea actului creator, ci mai degrabă să constatăm că nemurirea are şi ea partea ei de nefiinţă.
(Studiul face parte din lucrarea „La porțile risipei. Aserțiuni incomode”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012, pp. 73-75)
Teodor Sărăcuț-Comănescu