Poem despre fericire
Eu știu să mă prefac că sunt fericit.
Iată cum procedez:
privirile mele sunt două tuburi lungi de sticlă,
dar eu privesc pe lîngă privirile mele.
Mă ustură ochii,
capul mi se umflă ca o baniță.
Abia întrezăresc lucrurile din apropiere:
sticla de vodcă de pe masă o văd ca prin ceață.
văd ca prin ceață mâna mea care se întinde
spre sticla de vodcă.
Văd pe fereastră nucul uriaș cum se face mic și intră
cu coroana lui masivă și cu trunchiul lui gros și cenușiu
în mesteacănul subțire și alb de lângă el, și nu mai iese.
Văd clădirile cum intră unele în altele și nu mai ies:
blocul vecin intră cu totul în blocul meu astfel că
prin camera mea trec paturi răvășite cu femei care gem sub bărbați,
mese de bucătărie plutesc prin aer și cu coatele rezemate de tăblia lor
stau bărbați care înjură și mănâncă fără încetare,
căzi de baie trec ca bărcile pe covorul meu,
și în ele copii grăsuți dau din mânuțe
și-mi stropesc cu apă și spumă roză coala albă de hârtie pe care scriu…
Toți intră în pereții camerei mele și nu mai ies.
Dar văd foarte limpede locuri îndepărtate:
luminișuri însorite, luminișuri de staniol în mijlocul pădurilor,
și păsări mici și albastre scot triluri asurzitoare pe ramuri.
Stâlpi scheletici și argintii de înaltă tensiune pe coamele arse ale dealurilor,
pășuni întinse pe care pasc turme de capre,
văd o livadă și o domnișoară de lemn alb, cu ochelari
ca niște pete de sânge peste ochi,
întinsă în pielea goală într-un hamac
și un bărbat care aduce într-un coș de nuiele mere roșii și galbene
și o acoperă încât acum nu i se mai vede decât capul de sub mere
și sfârcurile sânilor ce ies dintre mere ca niște codițe de măr.
Și zgomotele mari intră în zgomotele mici
și cântecele mari intră în cântecele mici
și nu mai ies de acolo.
Încât se face o mare liniște.
Acum, brusc, nu știu de ce, nu mai sunt fericit.
Toate lucrurile sunt la locul lor.
*
Poem
Eram foarte trist, căci eram mahmur.
Eram în starea aceea în care omul e casant, e ca de sticlă,
încât se vede tot ce are în el şi ca într-un acvariu
se vede un nenorocit de peştişor,
care e sufletul lui.
Iar aerul e tare ca piatra, încît, dacă faci mişcări bruşte,
rişti să ţi se spargă o mână,
rişti să ţi se spargă un picior şi
să ţi se spargă capul în mii de cioburi.
Sigur că eram foarte trist,
căci nimeni nu voia să-mi spună unde merg eu
şi ce caut eu, cu noaptea în cap, în tren.
Iar controlorul de bilete m-a repezit,
pe motiv că, dacă tot am bilet, să-l las dracului în pace şi
să nu-l mai bat la cap cu prostiile mele.
Aşa că mi-am amintit vorbele mamei:
„Când nu ştii cum să te comporţi,
trage cu coada ochiului la ceilalţi şi fă cum fac ei!”
Aşa că am şters geamul cu mâneca hainei
şi am privit şi eu pe ferastră:
cerul era luminos şi jignitor.
Şi treceam pe lângă o câmpie ninsă, strălucitoare,
departe de orice aşezare omenească.
Iar în mijlocul ei era o femeie ce mergea spre un deal îndepărtat.
Mergea spre un deal pustiu, mergea prin zăpadă,
poticnindu-se şi mergea oarecum şerpuit.
Şi m-a durut că nu o înţeleg:
că ce să caute ea pe o câmpie ninsă, strălucitoare,
mergând prin zăpadă, oarecum şerpuit, spre un deal
îndepărtat şi pustiu şi departe de orice aşezare omenească?
Iar controlorul de bilete m-a bătut pe umăr şi a zis
să vorbesc mai încet.
Dar eu am început să caut înfrigurat în mintea mea
un gând al meu care să ocupe mintea ei,
ca să avem un cap în comun,
ca şi cum am fi două apartamente cu bucătărie comună.
Iar mintea mea era pustie şi era ca un deal pustiu şi îndepărtat,
dincolo de o câmpie strălucitoare:
nimic înălţător în mintea mea, nimic de folos cuiva.
Atunci ea s-a oprit şi a privit spre tren şi a făcut cu mâna:
ca un salut prudent şi resemnat şi plin de milă:
că ce să caut eu în trenu-acela care se poticnea
şi mergea oarecum şerpuit, departe de orice aşezare omenească,
pe lângă o câmpie înzăpezită şi strălucitoare,
înspre un deal pustiu şi îndepărtat?
Şi controlorul de bilete m-a bătut pe umăr
şi a zis să vorbesc mai încet.
*
Dă-ne nouă puterea să plângem
Iar copiilor îngeraşul le luminează actul erotic
cu un craniu de sticlă şi astfel se văd picioarele lor
subţiri şi albe tremurând
deasupra ligheanului de tablă în care carnea
ca o armată îşi strânge rândurile, îşi flutură tristele
steaguri
Oh, dă-ne nouă puterea să plângem: ştiinţele
nu mai înfloresc,
artele, pe mari porţiuni, se usucă!
Iar copiilor îngeraşul le luminează gropile din cărţi
şi le zice: „Cu voi am cutare şi cutare plan.“
În acest fel ei se înşiră pe scăunele în apă,
de-a lungul pârâului,
îşi şterg ochii cu batistele negre. Sus, în ceruri,
şuieră funiile.
Oh, dă-ne nouă puterea să plângem: ştiinţele
nu mai înfloresc,
artele, pe mari porţiuni, se usucă!
*
Cântec negru
Eu cânt forţa neagră din capul meu,
la ordinul forţei negre din capul meu.
Cânt printre ceaiurile reci un cântec rece şi sec,
un cântecel care paralizează imaginaţia
la fel cum gheţarii paralizează aromele.
Acum sunt liniştit, mintea mea e limpede,
limpede şi sterilă.
Pe măsură ce cânt, imaginile se adună în cheaguri de sânge
deasupra ceştilor albe.
Aromele se subţiază ca foiţa de ţigară
şi se lipesc pe cuburile de gheaţă.
Ca timbrele.
Soarele e sus, iarba e putredă,
vremea e numai bună de cosit!
Puternic e cântecul despre forţa neagră din capul meu.
Mlaştina clocoteşte sub podele, se frământă sub scândurile subţiri.
Casa mea se scufundă.
Un roi de muşte îmi este vederea. Eu văd prin muştele negre
sălciile chircite în jurul ferestrei ca un verde păr pubian.
Papura şi trestia şi rogozul acoperă geamul. Apa unduie lin.
Lintiţa şi cucuta de baltă se întind moi pe pervaz.
Şi este un şarpe de apă.
Capul cu flori galbene se apropie prin sticlă
de capul încărunţit. Şi mâlul. Şi scoicile de lac scrâşnind subţire în pereţi.
Apoi mâlul.
Soarele e sus, iarba e putredă,
vremea e numai bună de cosit!
Aprind lampa şi îmbrac neagră cămaşă.
Deasupra acoperişului, undeva sus, mlaştina clocoteşte.
Peste un veac se aud trecând camioane grele.
Ară tractoarele roşii.
Ţiglele sună ca şi clopoţeii cereşti.
Mintea mea e din ce în ce mai limpede,
din ce în ce mai sterilă.
Acum am coborât cu totul în capul forţei negre din capul meu.
Eu sunt forţa neagră din capul forţei negre din capul meu.
Ordon: Cântă forţa neagră din capul tău!
Soarele e sus, iarba e putredă,
vremea e numai bună de cosit!
Ion Mureșan