Ana Blandiana-Condiție
Sunt
asemenea nisipului
clepsidrei
care
poate fi timp
numai
în
cădere.
*
Nichita Stănescu-Eu te-am rupt pe tine din aer
zeitate melodioasă, subţire,
ca să-mi trec inelul braţului meu
în jurul mijlocului tău nervos, ca un deget.
O, revărsare de mirosuri suave;
alergare de iepuri; albine de ziuă;
lină topire de lumi a gheţii!
Alunecare a pletelor, geamănă
cu singurătatea neagră a pământului…
Nu te voi învăţa niciodată
nici un cuvânt din limba după-amiezelor.
Nu-ţi voi destăinui niciodată
nici un adevăr al nemişcărilor.
Rămâi deci cu mine, rămâi,
întruna curgând peste bolovanii albaştri
ai ochilor,
pe sub sălciile arămite de toamnă
ale coastelor,
şi-adormi tu, adormi
sub cortul şuierător al trupului meu
visând că eşti trează.
*
A nins la Iași – Nicolae Labiş
Cât a nins în Iași de-aseară!
Statuile au cușme mari,
E albă namila de gară
Și fulgii tot se-nvârt,
Și are fire lungi de gheață
Milițianul în mustață.
E troienită şi portița
Şi streșinile-au înghețat
Iar fumu-ți suie drept codița
Ca un motan înfuriat,
Cățelul mârâie și-njură
Și prinde câte-un fulg în gură.
*
Cântec de leagăn – Ion Minulescu
Nani, nani…
Dormi în paza nesecatului izvor
De priviri
Ce te-nfăşoară ca-ntr-o haină de mătase,
Nani, nani…
Ochii mamei au vegheat întreaga noapte,
Şi-scum dormi, căci obosite dorm şi florile din vase,
Şi parfumurile lor,
Toate, unul câte unul, pe-al tău leagăn se cobor
Nani, nani…
Dormi în paza Ursitoarelor,
Nani, nani…
Dormi în vraja-mpletiturilor de şoapte
Ce pătrund printre perdele
Şi te-ndeamnă:
Dormi, căci somnul a cuprins de mult grădina –
Lacul,
nuferii,
castanii,
stângeneii
şi glicina –
toate dorm.
Dorm toate-n paza albelor priviri de stele…
Dormi şi tu –
Prin candelabre, iată, adoarme şi lumina,
Dormi,
Şi somnul tău să fie mai senin ca infinitul
Oglindit în necuprinşii ochi albaştri de femee,
Visul tău să fie visul Insulelor Boromee,
Visul tău să fie totul,
Tot, precum e răsăritul,
Începutul celor bune şi sfârşitul celor rele.
Şi anii
Să te-mbrace-n infinitul fericirii.
Nani… nani…
*
Ape cu plute – Constanţa Buzea
Tainele iară sunt desfăcute.
De-aș fi rămas!
Seară de seară ape cu plute
Fără popas.
Întru ispită, întru virtute,
Sufletul prinț e.
Nepricepute încă și mute,
Ouă, semințe.
Ele se-agită, fără să fie,
Ca într-un clește.
Milă plătită cu poezie
Și deznădejde.
Nu pot pricepe cine le cheamă,
Și pentru cine.
Sterpe coline, ură și teamă,
Chin și rușine.
Dar fac vîrtejul recunoștinței
Către vreo stea.
Taină – prilejul sterpei semințe
De-a se-ngropa.
*
Boemă – George Bacovia
Se aşeza să ningă –
Ningea.
Doream,
Sunt ani de-atunci,
Să te-ntâlnesc
La sfârşit de stradă
Ce dă în câmp.
Îmi părea
Că tu eşti mai frumoasă
Iarna.
Doar corbii spuneau
Că stai acasă
Cu vreun prieten.
Reintram în târg.
Zăpada licărea
Electric
Pe fereastra ta.
Se ducea o noapte.
Citeam
Ca în nopţi de iarnă.
*
A frumuseţii tale forme.. – Mihai Eminescu
A frumuseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi
Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i,
Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte;
Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;
Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă,
Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă,
Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult,
Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;
Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,
Te-alipeşti de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor,
Cu-acea mândră, agăţată şi sălbatecă strânsoare
Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară…
Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă
Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi eşti de dragă,
Cât de dragă-mi eşti… Nu întreba ce îmi mai bate
O! viaţa mea trecută parc-a fost o ciuntitură!
Şi ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ţi gură,
Când te mlădii, când te bucuri şi când râzi ca visul clar
Urmăresc orice mişcare cu un ochi adânc, avar,
Gândul meu să se-ncreţească pe-ncreţirea hainei tale,
Să rămâie-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar
Şi să împle cu icoane cartea vieţii-mi de amar.
Mult am mai gândit odată şi nimic nu mai gândesc,
Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc
Şi nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând,
Este însăşi a mea viaţă azvârlită pe pământ.
Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite,
Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrăţite:
Fără sânge nu-i viaţă, făr- de-amorul tău nu-s eu
Şi o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu,
Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume toate-s pleavă,
De nu eşti, lumina lunei s-a-nnegrit şi e bolnavă,
Eşti al vieţi-mi, al vederii, al auzului meu nerv,
Şi venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv;
De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară,
De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară.
Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ţi tinereţi,
Cum de ai în al tău suflet ca o sută de vieţi,
Cum de tu să fii aceea ce-al meu cap în mână-l porţi?
De-aş muri înviu sub ochii-ţi dintr-o sută de morţi,
Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere,
Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere,
Trăiesc leneş ca o plantă şi acum mintea mea parcă
De veninoasa beţie a gândirii se înţarcă.
*
A fost cândva pământul străveziu – Lucian Blaga
A fost cândva pământul nostru straveziu
ca apele de munte-n toate ale sale,
în sine îngănând izvodul clar şi viu.
S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale,
de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu.
Aceast-a fost când o sălbatică risipă
de frumuseţi prilej dădu întâia oară
păcatului să-şi facă pe sub arbori cale?
Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară,
ştiu doar ce văd: sub pasul tău, pe unde treci
sau stai, pământul înc-o dată, pentr-o clipă,
cu morţii săi zâmbind, se face străveziu.
Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci,
arzând se văd minuni – prin lutul purpuriu.
*
Cânt – Magda Isanos
Cânt ca privighetorile oarbe.
Nu stiu, eu sorb cintecul sau el ma soarbe.
Atit de sus ne-naltam citeodata…
Sufletu-mi arde de-o flacara infricosata.
Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
asa arde sufletul meu.
Cred in zine, in sfinti si minuni ;
prieteni, nu-mi impletiti cununi.
Cintecul e-n mine ca-n voi tacerea ;
ii banuiesc uneori puterea,
insa nu stiu nimic si ma-nchin smerit
ingerului linga mine ivit.
Fa-ma sa cint despre oameni si suferinti,
soptesc cu buzele reci, fierbinti,
despre saraci, despre copii si foame…
Si-n mijlocul cerestii mele spaime,
intrezaresc cuvintele de foc,
cu care-ar trebui sa creez lumea, s-o pun la loc.
*
știam seva… – Virgil Carianopol
ştiam seva trandafirului din cântec
urcând prin elanul călcat în picioare
când veneai cu universul ca un gunoi în ochi.
dar te-am plimbat prin acest azil
ascunzându-te după fiecare cicatrice.
te prezint fluviului cu pântecul de gondolă.
eu nu mai am inimă
pe mine mă caută inima pe stradă
mă caută viaţa în ospiciu
eu aş da foc sufletului
uitaţi-vă
în munţi vulturii îmi rod umerii
soarele îmi caută gleznele prin prăpăstii
din pocnetul armei
cresc vânătorii cu pădurile în şolduri
d-lor
priviţi aici paiaţa care şi-a uitat viaţa în tren
aici omul cu tinereţea aruncată la câini.
Apoi ramin singura. Nu stiu nici eu
de ce mi-a vorbit din stufisul aprins Dumnezeu.
*
April-Tudor Arghezi
Într-o ramură-nflorită
E-agățat un cuib în tei.
Ramura e legănată,
Legănîndu-și cuibul ei.
Vîntul murmură prin floare,
Adormind-o cu descîntul,
Pasărea surîde-n aripi,
Cunoscînd că-i numai vîntul.
Mi-a zburat de mult din floarea
Sufletului pasărea,
Aripi ca-ntre fulgi cicoarea,
Verde-n piept ca zarzărea.
O tot caut de atunci
Prin pădure, prin copaci.
Pasăre cu aripi lungi,
Unde ești și ce mai faci ?
*
Cine va vorbi – Aurel Dumitrașcu
Voi muri într-o duminică dimineața. Când vei intra în
bibliotecă n-ai să mai vezi privighetorile moțăind,
șoricelul cel roșu n-o să-ți mai treacă prin față.
Un firicel de sânge (atât) ca ieșit dintr-o carte. El va vorbi.
*
Destin – Mariana Marin
Se iubeau,
dar nu pentru că se vedeau rar
– aşa cum s-a consemnat mai târziu.
Se iubeau pentru că aveau aceeaşi frică
şi aceeaşi cruzime.
Făceau lungi plimbări prin cartierele vechi
şi îşi înscenau unul altuia viitorul,
praf şi pulbere,
praf…