Liniștea ei
Ea avea un fel de liniște a ei
din care se întrupau
nerostite veșnicii pierdute.
Din miezul lunii de Mai
dorul i s-a preschimbat în om,
gândul în ocrotitoare îmbrățișări
iar cuvântul în numele lui,
pe care îl șoptea în dezirabile
și aritmice bătăi de inimă.
Ea își măsura infinitul
în cercuri de lumină
și-n cununi din spice de grâu,
așteptând ca timpul
să le desăvârșească maturitatea.
Ea avea un fel de cer al ei
din care Dumnezeu îi declama evangheliile
când se înveșmânta cu rugi ghetsimaniene
pe-o ramură plângândă de măslin.
Liniștea ei atârna ca un metanier
prins la încheietura mâinii lui drepte,
iar la încheietura celei stângi
atârna mugurele înveșnicirii lor,
așteptându-și înmiruit eflorescența.
Femeia verde
Femeia aceasta verde
aparține firului de iarbă
care se leagănă zglobiu
în blânda adiere a vântului.
Ea dansează suav
printre vârstele de aur
ale ireversibilului timp,
gândindu-se că trebuie
să îmbrace chipurile vieții.
Femeia aceasta verde
râde mult, se bucură nespus
și detestă să tacă inexpresiv,
când norii pufoși se joacă
în căușul palmelor sale
ca niște copii poznași.
Femeia aceasta verde
iubește, suferă: e vie!
Așa cum viu este Dumnezeu,
Cel care respiră în inima ei
printr-un ochi nelumesc
împodobit cu lumină.
Femeia aceasta verde
preazilnic se curmă în singurătate
deși râde ca un copil și se bucură,
purtând sângerările lumii
cu demnitate și chip hristic,
dincolo de legile firii sale.
Femeia aceasta verde
e a nimănui și a ei însăși,
suflet nepângărit
de vicisitudinile vremii
vrându-se a fi, negreșit,
himera care ține pe loc
realitatea tăcândă
a neajunsului de a-și fi.
Laura Ionela Moț
