Garajul
Știam câte ceva despre ea, atât cât să pot socializa fără probleme și că venea dintr-o casă de copii. Am fotografiat-o scurt, în timp ce se îndrepta spre masă,admirându-i trupul zvelt de femeie tânără. Nici nu știu când s-a așezat. Rămăsesem agățată de ochii mari și negri ce mă învăluiau (pe mine, necunoscuta) cu o lumină, ce mă intriga. Pe tenul măsliniu de țigancă, o rază de lumină strecurată din lampadarul de pe masă îi creiona două gropițe zâmbitoare la fiecare cuvânt…
Era frumoasă… și mirosea bine… și… era cochetă… și… mi s-a făcut rușine… Din înălțimea stării mele de sănătate mă așteptam să văd un om suferind care se târăște pe caldarâmul demnității, dar ea, zâmbea calm, normal, mai normal decât mine. Culmea! Mă înțelegea pur și simplu. Ca să mă scoată din starea de jenă s-a aplecat puțin spre cafeaua mea și a spus cu voce joasă:
– Știți… eu am Sida…apoi și-a aprins o țigară, a tras un fum și mi-a zâmbit complice.A fost un șoc…! Trebuia să fie secret… Așa am fost informată. Eu trebuia doar să observ, să analizez și să mă fac că nu știu nimic, dar ea a știut că știu… așa că a scurtat timpul de tatonare cu reacția rapidă a acelei propoziții… „Știți, eu am Sida!” Prietena noastră comună ne cântărea pe amândouă, gata să intervină dacă ceva nu mergea bine, dar am simțit-o cum se destinde, așezându-se mai confortabil în scaun parcă spunând:
– ,,E ok… Acum fie ce o fi…” Și a fost…
Pe fundalul muzicii retro din bar, în semiumbra lampadarelor, doi ochi mari și negri scânteiau cuvinte ce mă loveau, mă torturau, mă mângâiau, mă paralizau… Nu, nu spuneau o poveste.Ci milioane de povești într-una. Povești despre care citisem în presa vremii, dar și atunci păreau prea dure ca să fie adevărate.
,,Până la șapte ani nu am văzut lumina zilei…” era una din propozițiile care balansa aritmic în memoria mea repetitivă zgâriindu-mi retina cu ghearele unui liliac dezorientat.Era în orașul X, un garaj, în care ne-au adunat pe toți din zonă. Îmi amintesc foarte bine acel garaj. Era mare. De camioane. Și avea undeva foarte sus, niște ochiuri de geam cu zăbrele.
Lumina se zbătea în mizeria sticlei, nereușind să intre înăuntru decât anorexică și chinuită. Mijeam ochii cu pleoapele strânse tare și priveam susul, cu capul dat pe spate, iar când deschideam ochii, luminițele alea colorate au fost multă vreme cel mai captivant joc. Uneori amețeam atât de tare încât mă prăbușeam ca secerată pe saltelele aruncate pe ciment, sau între ele, dar nu mă durea nimic. Râdeam… sau cred că râdeam… Important era să amețesc… să cad… și iar…
În cei patru ani cât am stat acolo saltelele au ajuns niște chestii rupte și smotocite puțind a urină, dar era bine… urina emana căldură în nopțile geroase și ne învelea trupurile schilodite de foame când ne înghesuiam și câte trei, pe ele. Într-un colț era o găleată pe care cei mărișori o foloseau pe post de WC și, e adevărat, era golită de două ori pe zi, dar majoritatea făceam pe noi sau pe unde apucam pentru că nimeni nu ne-a învățat cum sau de ce se face într-un anume fel chestia aia, când ne durea burta.
După un timp, nici ceilalți nu mai foloseau găleata. Uneori o puneam în cap. Era ceva… în care puteam fi… singură. Eram cam treizeci acolo sortiți morții, eram ăia… Sida… Abia după mulți ani am învățat să răspund la numele meu, când eram strigată.Credeam că mă numesc Sida. Auzisem de prea multe ori: ,,Sida, vino încoace!” asta când se deschideau ușile și niște oameni cu mănuși și măști aduceau castroane de metal cu mâncare.Le puneau repede pe jos, printre fecale și dispăreau după ușile mari, scârțâite. Din când în când ne spălau cu furtunul. Ne uscam alergând. Eram copii. Toate le percepeam ca pe o normalitate. Cred că în ciuda a toate am fost fericită de câteva ori. Ne jucam de-a orice, dormeam oricând. Nu exista timp, doar foame, frig, mâncărime de la păduchi și scabie.
Patru ani, patru ani… Apoi, într-o zi, monotonia normalității noastre a fost întreruptă în mod brutal, când s-au deschis larg ușile și soarele a năvălit peste noi, înecându-ne. Amețiți, am fost scoși afară…Era ireal. Nu cunoșteam copacii, cerul… Credeam că pe oamenii aceia îi durea ceva tare.De ce se strâmbă așa? Și de ce le curg lacrimi pe obraji? Asta da, știam ce este. Lacrima… Vorbeau ciudat. O limbă ce semăna cu pereții noștri zgâriați din garaj când unghiile trebuiau cumva tocite. Erau voci cu rezonanțe de ploaie măruntă… (unii din noi îngânam litanic și cu zâmbete tâmpe, sunete noi când ploaia bătea darabana pe acoperiș). Și era mirosul… cald, atât de cald… cum am visat deseori printre dinții zgâlțâiți de frig.
Mai târziu am aflat că acel miros-cald era aroma pielii curate și mi-am promis că niciodată nu am să mă mai despart de el. Aveam șapte ani. Așa au zis ei. Puteam să am oricât, pentru că timpul îl rândui doar când îmi este rău. Slăbiciunea o măsor cu pauzele dintre perfuzii.
Știu că am să mor într-o zi. Ca fiecare dintre noi, mă întreb, dar foarte rar: de ce, oare de ce?Acum mă apropii de douăzecișișapte. Trăiesc încă. Din cei de acolo mai suntem trei. Ținem legătura. Ne întîlnim din când în când. Facem poze, mai spunem și bancuri, iar când vreunul aduce vorba de garaj… ne strângem de mână… și tăcem.
Nu plâng. Nu pot. A încremenit aerul și timpul. Percep normalitatea celor patru ani ca și cum ar fi ai mei. Locuiam doar la câțiva km de acel garaj și nu știam…Și dacă aș fi știut?…
Copiii mei aveau cam aceeași vârstă…
Și?
Eu cobor prin mine în pământ.
Ea urcă prin ea, spre cer…
Pentru tine, E. cu infinită dragoste.
Ildiko Șerban
Din volumul de proză scurtă „Cuibul din păsări”Editura Colorama, Cluj Napoca, 2021.