Momente de aur ale canotajului arădean
Două Doamne ale canotajului arădean: Elisabeta Lazăr Barta (canotoare) şi Maria Moţica (antrenoare emerită) şi-au adus aminte, cu nostalgie şi cu drag, de momentele de aur ale canotajului arădean de odinioară.
Invitatele Bibliotecii Judeţene ne-au prezentat, ca pe un film, povestea tinereţii lor, a pasiunii şi a dedicaţiei pentru unul dintre cele mai reprezentative sporturi arădene (după unele voci chiar primul!): cel nautic.
Pe parcursul intervenţiilor dumnelor s-au evocat laudativ, pe bună dreptate, preocuparea trecutelor administraţii locale, puternicul interes al şcolilor, dar şi a tinerilor pentru mişcarea sportivă, pentru selecţia şi crearea condiţiilor competitive ale viitorilor performeri.
S-a vorbit, în total detriment cu zilele noastre, despre multidudinea de baze sportive înfiinţate prin anii 1950/60 pe diverse discipline sportive, atenţia deosebită acordată pregătirii fizice a sportivilor şi, nu în ultimul rând, uluitoarele lor performanţe. 22 de medalii naţionale, o mulţime de titluri europene, recunoaştere.
Tiberiu Ţiganu, consultantul bibliotecii în istoria sportului arădean, publicistul şi iremediabilul îndrăgostit de Mureş, a susţinut momentul „laudatio” la adresa invitatelor. Alături de cele două doamne ar fi trebuit să stea a treia, canotoarea Mitana Botez pe care însă gripa a reţinut-o la pat.
Sărbătoritele noastre au primit diplome („Asociatia Profesorilor de Educatie Fizica si Sport din judetul Arad”) pentru întreaga activitate, un loc în Cartea de onoare a bibliotecii, flori şi cărţi.
Am zice: frumos remember, din păcate pigmentat cu nemulţumirea şi indignarea îndreptăţite rostite de sărbătorite, de investitorul Reihardt West, Ioan Păltineanu, Tiberiu Ţiganu, sportivi şi participanţi.
E inadmisibil totalul dezinteres al autorităţilor de azi pentru sport şi opturarea investiţiilor în acesta ( Reihardt West), pentru mizeria în care se sufocă Mureşul – unul dintre brandurile Aradului, pentru starea de degradare a cluburilor sportive.
Continuăm, aşa cum inadmisibilă şi isuportabilă este degringolada infrastucturală – cea mai uşor vizibilă – la care politicienii şi edilii noştri (şi noi !)
ne condamnă cu neruşinare, zilnic: drumuri, parcuri, clădiri. Mizerie…
Dar cine să audă?!Mureşul (încă!) mai curge, pentru cât timp?