iau în coarne luna-Diana Dobrița Bîlea

ardere de tot

singuri prin Dumnezeu

uneori singură numai de tine

 .

în spațiul strigătului adânc al senzațiilor de verde

ca sângele fericirii când lupt cu tine

și colții tăi vajnici îmi rup câteva zale de fier în epidermă

 .

în timpul de pământ dintre nadir și zenit

unde nu-mi încape cerbul cu care aș putea să iau în coarne   

luna aceasta marea și pădurile coapte

 .

pe obraji îmi curg șiroaie de îngeri

nu se recunosc între ei

și doar nedumerirea mea le dă o speranță

 .

bat în ușile dulci ale cărnii celui de-al treilea pătrar al păcatului

și cer gardianului răgaz

să-mi aprind degetele

apoi să ard într-un poem cum n-a mai fost scris altul

*

așa vii tu

mi-a crescut altar în golul dintre cuvinte

și genunchii inundǎ cerul cu fluturi

așa vii tu

nu mai încapi în mugure

și izbucnești în cercuri de luminǎ

eu trec prin ele

dinspre îngeri șovǎitori

în sus

și numai dupǎ ce îmi subțiez

pânǎ în albul lacrimilor

întunericul pe care n-a cǎlcat niciodatǎ Adam

*

descântec

mută-te cu sentimentele mele pe un țărm însori

.

gândul prevenit de sirene să soarbă licori

abia sfințite de cântecul perlei

.

soarele să răsară de două ori

lumina să-ți înalțe pilastrul buzelor

până când țipătul lor va înfășura cu zenitul

trupul nisipului

.

să fie clipa întindere de valuri clocotitoare

înalte ca mirul pe fruntea nunții

ielele claviculelor să se întoarcă și să joace

hora lor tulbure

.

să rămâi cu iubirea țărmul tot

mistuit

să-ți rezemi pieptul frumos de întâiul perete al noimei

.

izbăvit

ia-ți patul tău

și strigă:

“femeie

am o foame de lup

de tine”

*

Dumnezeu de dragoste

Nevoia de tine inventează poeți strigându-și versurile

Fiecare de la o margine de iubire

Drumul lung din privirile mele își ridică vârful ierbii în stoluri de păsări

Ca să potolească distanțele

Aripi abia trecute prin femeia care sunt

Și prin bărbatul pe care îl știu

Înmulțesc clipele în care Dumnezeu e om iubind omenește

.

Cineva aplaudă din spatele ochiului meu,

Cineva care inventează poeți de dragoste

Din nevoia de a afla un Dumnezeu de dragoste,

În timp ce eu mă întreb:

Cine voi fi fiind eu

Și, dintre eu-ri,

Care mă va însoți până voi ajunge la tine?

*

în inima mea întârzie un soldat

ai împământenit cerul în degetele tale

și mă aduci sub streașina lor

să învǎț țipǎtul

prin care sǎ-mi dezleg funia foșnitoare a morții

.

în zarea pielii nu se mai vede tristețea

da

nu se mai aude tropǎitul fricii

rosturi albastre îmbracǎ graba de a trǎi și setea continuǎ

 .

observ

cu un eu de care n-am mai auzit pânǎ acum

nodurile cum izbucnesc în mǎtase

fericirea cum țipǎ sub falduri

și nu-mi aud  scrâșnetul

din coaja dulce a pâinii

poate cǎ nici nu existǎ

oricum de-o parte și de alta a pielii deslușesc plânsetul fântânilor 

cu strigǎte adânci dupǎ apa  lor vie

.

îmi rostesc mirarea atât de încet

încât nicio singurǎtate nu se oprește sǎ o asculte

muchia tâmplei mǎ împunge în coaste

plec mai departe

 .

în inima mea întârzie un soldat

și cântǎ

*

învingerea timpului

bărbatul

vine și își rade barba cu slava iubirii mele

.

în pacea lacomă de înțelesuri a odăii

își scoate oboseala și cămașa

ochiul său mă strânge vers cu vers

în alb de lotus întemeiat sub tâmple

surâde

mai întâi tandru în timp ce limpezește catifeaua ultimului gând

apoi i se tulbură buzele

devin aspre

precum tăvălugul mâinii suspendat în rubinul clipei

 .

obrajii umblă în razele lunii după o punte de maci

să-mi picteze epiderma în roșu

.

sunt aleasă, îmi spun,

să ajung în vârful inimii

aș putea privi ochii

păsărilor în zbor

.

mă rup din coasta bărbatului

mireană până la ultimul vis

fluierele picioarelor îmi acordează brațele cu pielea lui caldă

 .

greierii ferestrei slujesc în limba lor clară

și tot se aud

trilurile noastre cum țâșnesc într-un luceafăr de seară

*

la poarta îngerilor

între mine și mine:

raiul se așază pe umărul tău

și-i încolțește din verdele mirului

uneori aranjează cu un sărut câteva pietre

ca să curgă mierea și laptele

și să sfințească țipătul zilei

.

între tine și tine:

eu spăl aripile întunericului cu roua de la poarta îngerilor

și le șterg cu pletele zilei

.

între mine și tine:

tu vii

dar ajungi după ce trec Sfintele Daruri

.

hai să ne mai naștem o dată

tu deschide cu un răsărit de acvilă turlele bisericii

să dumnezeiască țipătul venirii împreună pe lume

al brațelor noastre

Diana Dobrița Bîlea