***
Sunt năruit…
„Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”
„Sunt năruit!” Aceste cuvinte
Le-a rostit Poetul atunci în spital,
Când Râul vieții, încă fierbinte,
Îl ducea spre Mare cu ultimul val…
„Dă-mi lapte!” Ce sete ciudată
Îl cuprinse pe Sărmanul Poet!
Și Celui de pe crucea înlăcrimată
Și în loc de apă i-au dat oțet…
„Nebuni” amândoi, trimiși pe pământ
Să ne vorbească despre lumină
Și-n loc de Dragostea scrisă-n cuvânt
Au fost judecați fără vină!
Doamne al Poeziei care ne Ești,
Eminescului nostru și-al tuturor
Iartă-i păcatele, cele lumești
Și dă-i odihna din Ultimul Dor!
„Sunt năruit!” În cer, nu în hău,
Pentru el nicio cădere nu-i!
Celor ce încă îl vorbesc de rău
Dă-le setea de pe buzele lui…
***
Mihai…
Mihai, pe tine nu te vom uita
Oricât dușmanii noștri ne-o vor cere,
Cu cât ne îndepărtăm de moartea ta,
Îmi pare că nu-i moarte, ci Înviere!
Acolo-n Ipotești și-n țara întreagă
Duminica miroase-a flori de tei,
Ea știe că i-ai fost atât de dragă
Precum erai băiet la sânul ei!
Bat clopotele-n Blaj a liturghie,
Târnavele îți poartă chipul blând
Și ierburile ți se închină ție,
Izvoarele te-așteaptă murmurând…
Pe Dealul Hulii „Geniul cel pustiu”
Se uită-n calea ta c-un Singur Dor,
„Din câte-au fost în viață să le știu,
Iancule, n-am învățat să mor!”
***
A murit Eminescu?
„A murit Eminescu!” Ce veste cumplită!
A murit Eminescu? Nu cred nici acum,
Gândul vrea să mă ducă-n ispită,
Gândul cel șubred și tot mai postum…
Țara lui de glorii, plină de nevoi,
Sufletul poetului în veci nu te minte:
El este viu, aici printre noi,
„Nebunul” acesta răstignit în cuvinte…
A murit Eminescu din Ultimul dor!
A murit Eminescu? Moartea nu-l știe,
Uitat sub tiparele limbii îl vor
Cei muți în iubirea de neam și de glie.
Să punem pumnul „în pieptul furtunii,”
Ca „Geniul pustiu” și fără hotar,
A murit Eminescu? Se bucură unii,
Fie-le toată bucuria-n zadar!
***
Doina româncuței…
Frunză verde, lemn bolund,
Stau și șterg străini la fund,
Când le spun pe limba lor
Ei nu știu ce-nseamnă Dor,
Ei nu știu ce-nseamnă-Acasă
Și de mine nu le pasă,
Și mă prinde-n chingi mânia,
Mamă-țară-România!
Îmi cresc pruncii singurei,
Mâine ce vor face ei
Rătăcind buimaci prin viață?
La școală nu mai învață,
Loc de muncă nu mai au,
„Păcănesc” la birt și beau
Banii câștigați cu greu,
Vai de suflețelul meu!
Și pe ulițe pustii
Tot mai puțini sunt cei vii,
La biserica din Sat
Clopotele nu mai bat,
Sfinții din icoane plâng,
La rugă nu se mai strâng
De pe dealuri, de prin văi
Amărâți românii tăi!
………………………….
Nu-i cine să-mi înțeleagă
Inima, tot mai beteagă,
Doamne, cât mai pot să-ndur
Să șterg străinii la cur?